Va continua ...

Postarile despre carti, bucate si calatorii vor continua pe cronicarul.juristulcasei.ro .

Cosmos by Carl Sagan

Carl Sagan, Cosmos

Pentru generati mea cred ca nu exista referinta in popularizarea stiintei mai importanta decat Carl Sagan si serialul sau Cosmos, care a devenit si o carte cu acelasi titlu.
S-au mai facut seriale de popularizare stiintifica. Insa Cosmos beneficiaza de charisma si entuziasmul absolut fata de stiinta a lui Carl Sagan, pe care niciun actor, oricat de mestesugit ar face-o, nu a putut sa-l egaleze.
Pentru receptare in tihna va recomand sa cititi cartea.
Pentru cei care vreti sa va delectati cu inegalabila prezenta a lui Carl Sagan (cu modul sau unic de a pronunta cuvantul billion) cautati serialul pe youtube.

Protecția datelor personale pentru toți

Pentru cei interesați de problematica protecției datelor personale -GDPR, am scris această carte, apărută în format electronic.

O puteți achiziționa aici.

Lecce, Puglia

Plasarea orașului Lecce în Puglia este oarecum aproximativă, și doar administrativă. Situat tocmai în „tocul” cizmei italice, această parte a peninsulei are propria denumire istorică- Salento.
Amintirile mele despre Lecce sunt în primul rând olfactiv-gustative.
Cafeaua de dimineața luată la picioarele Sfântului Oronzo (statuia din centru - a salvat orașul de plagă spune legenda) împreună cu un pasticciotto, prăjitura locală, face parte dintre cele mai puternice amintiri.
Sau combinația dintre burrata și un vin local Negroamaro.
Sau descoperirea, eveniment care a prilejuit chiar o mică încurcătură cu ospătarul, față de incapacitatea noastră de recunoaște ce mâncăm, a gemului de struguri.
Sau, știați că există și dulceață de măsline!?
Sau biscuiți cu smochine și fenicul!
Gata, că e deja tortură.
Pentru amatorii de detalii arhitecturale, Lecce este o bijuterie  a barocului, încât, prin strălucirea arhitecturii sale, a dat chiar numele unui stil arhitectural.

Nicolae S. Șucu - Viața și aventurile unui cioban român în Bulgaria

Nicolae S. Șucu -Viața și aventurile unui cioban român în Bulagaria ăn vremuri de război 1908-1918, publicat de Daniel Cain

 Perioada 2014-2018 a adus inevitabil o grămadă de lucrări tematice legate de Primul Război Mondial și Unirea din 1918. Au fost scoase de la naftalină și reînpachetate festiv discursuri care erau deja prăfuite acum 30 de ani. Au apărut desigur și discursuri demistificatoare, dar cum cercetarea istorică aproape că nu a adus nimic nou, parcă și demistificările și-au pierdut din interes.
În acest context punerea la dispoziție către publicul larg a memoriilor lui Nicolae S. Șucu, sub titlul Viața și aventurile unui cioban român în Bulagaria în vremuri de război 1908-1918, este probabil cea mai interesantă contribuție la cunoașterea acelor vremuri grozave.
E vorba de un document neobișnuit, care prilejuiește cunoașterea istoriei la „firul ierbii”, a oamenilor obișnuiți.
Deobicei memoriile sunt scrise de oameni cu poziții înalte. Nicolae Șucu este numai un țăran din Muscel. Trecerea prin școala primară i-a fost cu folos, căci îl găsim în memoriile pe care le-a lăsat cu pricepere în a așterne cuvântul scris, ba chiar cu un anumit talent la povestit.
Și are ce povesti. Deși un copil isteț, bun la învățătura, a fost o fire neastâmpărată. De copil fuge de acasă și se face cioban. Se învață cu traiul liber și banul făcut ușor (și cheltuit și mai ușor), călătorind prin toată țara de la munte până în Dobrogea, făcând munca de cioban sau în alte angajamente asemănătoare. Memoriile sunt sincere și ne dezvăluie un personaj care trăiește la limita legii (uneori chiar dincolo de ea). Încurcăturile în care intră în căutarea unor câștiguri facile, dar ilicite, și mai ales refuzul de a se supune chemării la armată, îl fac să fugă în Bulgaria unde se stabilește din 1908.
Însă de ceea ce fugi, nu scapi, spune proverbul. În 1913 încep războaiele balcanice. Bulgaria are nevoie de ostași pentru lupta sa de a recupera ultimile teritorii de la otomani, așa că și Șucu este chemat la armată. Între timp acesta se căsătorise și prinsese ceva cheag, iar autoritățile bulgare sunt intransigente: dacă refuză serviciul militar toată averea îi va fi confiscată. Așa că eroul nostru merge la oaste. Cea bulgară. Luptă cu turcii în primul război balcanic. Apoi cu sârbii în al doilea război balcanic. Intervenția României în al doilea război balcanic, împotriva Bulgariei, va aduce înfrângerea categorică a acesteia, și multă înverșunare a bulgarilor împotriva românilor.
Bulgaria însă nu va cunoaște pacea prea mult. Începe războiul mondial și Bulagaria intră în el de partea Puterilor centrale. Șucu este din nou pe front în Macedonia și Grecia. Un amestec de îndrăzneală și prudență, precum și o cultură generală neobișnuită pentru starea lui socială, îi asigură supraviețuirea și prețuirea ofițerilor care îl înaintează sergent, și-i atribuie diverse sarcini de răspundere.
Intrarea României în război face ca România și Bulgaria să fie din nou în conflict. Șucu ajunge pe frontul unde se confruntă bulgarii și românii, la Turtucaia. După mărturisirea sa, nu a luat parte direct la lupte, anunțând ofițerii că e român și că nu va putea trage pe front. Cu sarcini administrative, va participa la înfrângerea armatei române de la Turtucaia, și apoi la ocuparea Dobrogei.
Descrie toate ororile războiului și ocupației, la care s-au dedat ambele părți.
Așa cum avertizează și editorul e o poveste care se citește cu sufletul la gură, și un tablou fără egal al realității vieții în Primul Război Mondial.
Probabil cea mai importantă concluzie este că cea mai mare realizare pentru oamenii care au trecut acele vremuri nu sunt nici victoriile, nici unirile, ci faptul că au supraviețuit unor vremuri sălbatice. Restul e doar justificare pentru politicieni.

Expeditiile lui Tim Severin

Una din plăcerile copilăriei și adolescenței au fost cărțile lui Tim Severin. Cine nu știe Tim Severin a fost cel care a traversat mările și oceanele cu tot felul de bărci construite după modele de vase cu care se naviga în vechime. Expediția Bradon a explorat posibilitatea ca Atlanticul să fie traversat cu o barcă de piele, așa cum probabil a făcut Sfântul Brendan în vechime, după cum spune legenda. Și areușit.
Expediția Sindbad a verificat dacă o veche corabie arabă, construită fără cuie, însăilată cu frânghie de palmier, ar fi putut ajunge de pe coasta Omanului până în China, așa cum ar fi făcut Sindbad. Și a reușit.
Expediția Iason și a propus să încerce să parcurgă drumul argonauților din Grecia până pe coasta Georgiei în Caucaz, cu simplă batcă cu vâsle și o velă pătrată, așa cum probabil era Argo. Și a reușit în această înercare!
Mi-am amintit de aceste cărți. La vremea respectivă, anii 1980, când citeam aceste cărți publicate la noi de editura Meridiane, nu aveam acces și la documentarele despre aceste călătorii.

Mi-am amintit de acele cărți zilele acestea și am căutat e internet. Desigur materialele video sunt disponibile. Eu zic că merită să e vedeți.

Expediția Brendan

Expediția Sindbad

Expediția Iason

Cel mai bun discurs despre libertate

 Cândva, la vremea adolescenței, am citit pe Radu Tudoran, cu romanul  Casa domnului Acibiade din seria Sfârșit de mileniu, și mi-a rămas în minte un discurs despre libertate, pe care ar trebui să-l citească oricine care, datorită grijilor cotidiene, nu a înțeles sau a ajuns să pună la îndoială valoarea libertății.

Încă nu înțelegeam prea bine ce se întâmplă cu oamenii din jurul meu, care își aclamau furtunos cancelarul, iar când ciocneau halbele de bere strigau: „Heil Hitler!”. Eram și prea tânăr, aveam și prea multe gânduri în minte. Când, într-o zi, am văzut o fată uitându-se la o haină de blană, într-o vitrină. Era atât de absorbită, încât nici n-a simțit că mă oprisem alături, altfel s-ar fi temut și ar fi plecat în fugă. Se uita în voie fără să-și ascundă tristețea,  o tristețe atât degravă, că să fi fost altul în locul meu o și lua de umăr să o ducă la poliție. Orice fată fată poate într-o zi să-și dorească o blană; și să sufere că n-are cu ce să și-o cumpere. Dar nu-i iremediabil: își poate vinde inelele, sau un obiect scump din casă, poate colecta de la rude, și de la prieteni, poate - treaba ei! - să se prostitueze, și să-și cumpere ce dorește. Dar tristețea fetei nu avea leac, fiindcă niciodată nu ar fi ajuns să-și cumpere blana din vitrină, nici dacă dădea greutatea ei în aur: blana nu era de vânzare! Pe o etichetă pusă alături, în loc de preț, scria: „Numai pentru export”.

Mahabharata – primul izvor de practici Yoga sistematizate

Ganesha scriind Mahabharata

Dacă e să vorbim de cele mai vechi texte în care un practicant de yoga modern ar recunoaște niște practici yoga acestea se regăsesc în Mahabharata (sec. al III-lea d.Ch.)

Mai precis în cartea a douăsprezecea Mokșadharma sunt sistematizate practicile yoga.

Esența era obținerea gândirii dirijate, nederanjate de senzații.

Conceptia despre Yoga in Upanisade

Zeul Yama si Nachiketas

Prima concepție mai elaborată despre Yoga o gasim in Upanisade, mai precis în Katha Upanisad (sec. al VII-lea până în sec I î.Ch.- cronologia este controversată). Într-un dialog între zeul Yama al morții și tânărul Nachiketas se reia imaginea carului (să ne reamintim că yoga înseamnă în primul rând jug, sistem de prindere a animalelor la un car), dar cu o simbolistică a salvării.

Astfel corpul este carul însuși, eul (atman) este pasagerul în acest car, conștiința (buddhi) este conducătorul carului care ține hățurile care sunt  mintea, voința (manas) prin care sunt stăpâniți caii, adică simțurile (indriya), drumurile pe care merge carul fiind obiectul simțurilor (vișaya).

Scopul este de a ține simțurile sub control. dacă ele sunt scăpate de sub control rezultatul este ciclul neînrerupt al renașterilor și al suferinței.. Dacă eul prin intermediul conștiinței și voinței controlează simțurile, atunci renașterea nu se va mai produce. Starea în care simțurile sunt controlate este desemnată chiar cu termenul yoga.

pericolul este semnalat a fi în confuzia pe care fac cei mai mulți între principiile spirituale (purușa), cu existența materială (prakrti). Existența umanăă este dominată de identificarea, ilusorie, ale unor elemente materiale ca fiind spirituale și, de aici, suferința.

Venetia

Jan Morris, Venetia,

Cartea este un poem dedicat Venetiei. Are si fragmente istorice, si reportaj realist, si can-can, dar in intregul sau nu este altceva decat o oda adresata acestui oras unic. Este o Venetie fara varsta, nu e vorba neaparat de o carte actuala ca un ghid turistic, Jan Morris marturiseste ca inevitabil se refera la Venetia tineretii sale, varsta descoperirilor si trairilor intense. Jan Morris nu este insa nici un paseist. Cosmopolitismul extrem si modernizarea eficienta cu scopuri turistice nu il debusoleaza. In definitiv Venetia a fost tot timpul cosmopolita si moderna.
O carte care iti face chef nebun sa vezi, sa revezi, Venetia.

Yamada -Ise

Musashi pleacă din Yokkaichi în căutarea unui alt maestru renumit al luptelor, Shishido Baiken, renumit pentru lupta cu ghioaga.

Casa lui Shishido era într-un cătun Uji, care este satul de lângă templul interior din Ise (Naikuu). Și acum turiștii trec pe Podul Uji când vizitează templul interior.

 

Baiken nu era acasă, și pleacă pe urmele acestuia la Yamada. Yamada e numele vechi al orășelului de lângă templul exterior din Ise (Gekuu). Astăzi nu mai este nici Uji, nici Yamada ci doar o mare localitate Ise.

Orășelul era încă din acea vreme un adevărat oraș turistic, plin de atracții dubioase (Musashi e asaltat de prostituate).

Astăzi e un oraș modern, prea puțin s-a păstrat din vechile cartiere. Templele sunt la locul lor, reconstruite la fiecare 20 de ani, așa cum găsiți aici.

Primii practicanți de yoga

Borobudur. Prințul Siddhartha devine ascet

Istoric, primii care pot fi considerați practicanți de yoga au fost asceții denumiți Śramanas. Practica lor este probabil independentă de tradiția Vedică. Ei sunt în căutarea unei metode prin care să întrerupă ciclul renașterilor (samsāra) și suferința umană sub imperiul karma, scop în care dezvoltau tehnici de meditație (dhyāna). Scopul era denumit fie mokṣa (eliberare) fie nirvāna (extincție).

Śramanas înșiși nu-și numeau practica yoga dar mai târziu o regăsim menționată în Mahābhārata sub numele de dhyānayoga.

În contextul acestor practici ascetice (tapas) trebuie considerate și tradițiile despre Buddha, care el însuși a încercat astfel de tehnici de mortificare. De exemplu, în Mahāsaccakasutta Buddha povestește despre reținerea respirației și senzațiile trăite, precum și postul îndelungat ținut cât „buricul i-a atins șira spinării”, ajungând la concluzia că toate aceste practici extreme nu i-au adus nicio cunoaștere dincolo de condiția umană.

Interesant e că și anticii din Europa auziseră de ei. Clement din Alexandria pomenind printre filosofii barbari pe Sarmanai si Brahmanai.

Porphyrius din Tyr chiar descrie mai pe larg practicile acestora numindu-i Samanean și punându-i alături de gymnosophisti. Ba chiar spune că unii ar fi ajuns chiar în fața lui Cesar. De altfel, e de înțeles admirația sa: Porphyrius era vegetarian convins și predica el însuși vegetarianismul așa că, probabil, s-a simțit încântat să găsească niște confrați undeva pe Indus.

Ce însemna inițial cuvântul Yoga?

pagina din Rg Veda marcată cu accente pentru recitare

Cuvântul Yoga este de găsit chiar în vechile Rg Veda (sec. XV-XII î. Ch.). Înțelesul său inițial este acela de jug (de altfel cuvintele au o evidentă rădăcină comună, indo-europeană). Apare în desemna jugul cu care erau înhămați caii la carele de luptă ale eroilor vedici. Cu timpul, de exemplu în Mahabharata, Yoga (jugul) va căpăta și o semnificație ezoterică, cu referire la practici care asigură salvarea spiriruală a celui care le adoptă.

Cea mai veche practică Yoga consemnată

pagină de manuscris vechi cu Atharva Veda

Cea mai veche mențiune a unei practici care ar putea fi considerată că ține de practicile pe care le descriem astăzi ca yoga se află în Atharva Veda. Mai târzie decât Rg Veda, Atharva Veda (scrisă în jur de 1000 î.Ch.) este o colecție de incantații, vrăji, practici medicale, care ar fi trebuit să asigure sănătate, viață lungă și dragostea persoanei dorite.

O serie de mantre descriu Respirațiile lui Vrātya (Vrātya fiind o persoană care a ales calea ascetică a vieții)

(16.I-2) Vrātya are șapte respirații superiore (prāna), șapte respirații inferioare (apāna), șapte respirații atotcuprinzătoare (vyāna).

Cu mai spuneam, în Yoga esențială e respirația! 

(apud Roots of Yoga, James Mallinson și Mark Singleton, Penguin Books, 2017, p. XII și 137)

Brindisi, Puglia

Cuprins de porniri turistice mult prea entuziaste, după ce am mărşăluit cuminte pe bulevardele oraşului Brindisi (mergeţi, merită o raită pe acolo, mai ales mergeți la S. Giovanni al Sepolcro care ne amintește de importanța orașului de pe vremea Crucidelor și Cavalerilor Templieri) intru în criza turistului bezmetic care constată că mai are de bifat un obiectiv turistic:Santa Maria del Casale.
Ca să vă scutesc de oboseala de a căuta pe Goagăl, această biserică, din Brindisi (sau cam aşa ceva), conţine fresce din sec al XIV-lea, în stil bizantin, adică ceea ce vedeţi prin toate bisericile de pe la noi executat cu mai mult sau mai puţin talent (exceptând alea moderne cu sfinţi cu elice, poze cu baroni locali în chip de ctitor, sau ştiu eu ce alte tărăşenii născute din mintea prea luminată a păstorilor locali de sec. XXI).
Partea neplăcută este că în ghid spune că e undeva în afara oraşului.
O domniţă drăguţă de la centrul de informare turistică îmi dă un număr de autobuz, îmi face un X pe hartă, ca şi cum ar fi marea comoară din insulă, indicând locul de unde trebuie să iau autobuzul, şi îmi spune că trebuie să cobor înainte de aeroport.
Zis şi făcut! Într-o mare de navetişti, care aşteptau alte autobuze, înghesuit pe un colţ de trotuar nu prea generos stau şi aştept. Evident, fiind o cursă care iese din limitele oraşului, autobuzul pe linia respectivă vine când vrea el, adică nu prea des.
Într-un final apare şi minunea. Mă sui fericit şi mă înfig pe capul şoferului. Trebuie să recunoaşteţi că informaţia „să cobor înainte de aeroport” nu e prea precisă. Am noroc. Şoferul e un italian volubil, cu chef de vorbă, şi îmi spune să stau liniştit lângă el că o să oprească cât se poate de aproape de biserică, chiar dacă nu are staţie acolo, şi îmi zice el când e cazul să mă dau jos. Şi merg, şi merg, trecem în suburbiile nu prea cochete, apoi încep să admir câmpurile de măslini, câmpurile de bălării, nişte barăci abandonate de armata americană din al doilea război mondial, şi în fine sunt debarcat pe marginea şoselei. Şoferul îmi atrage atenţia că acolo nu e staţie şi dacă vreau să merg înapoi trebuie să mai merg pe jos ceva , indicând vag o direcţie pe câmp.
Momentan însă sunt fericit. Biserica e în vizor. E adevărat că în vizor, pentru mărirea plăcerii, se află şi un capăt de pistă al aeroportului Brindisi, garduri din sârmă care protejează zona aeroportuară, plus zgomotul specific de avioane care ambalează să-şi ia avânt spre cer. Mă strecor pe un câmp plin de bălării, trec printr-o parcare care deserveşte aeroportul, (e parcarea low-cost, se laudă aceasta, evident că e ieftină pentru că e la ceva kilometri de terminalul aeroportului) şi în sfârşit sunt în faţa minunii. Eu şi câţiva japonezi rătăciţi pe acolo. Mă extaziez în faţa frescelor, dar ar cam fi momentul să plec. Plus că se face şi seară. Din nou sărit parcare, bălării, în sfârşit la şosea. Perpedes apostolarum pe lângă. Pustiu deplin, evident nu mai există alţi excentrici dornici de vizitat cu autobuzul Santa Maria del Casale. Japonezii erau mai bine organizaţi aveau o maşină. Şi merg, şi merg. Întunericul e aproape deplin. Doar gândul că în apropiere e un aeroport şi în consecinţă undeva ar trebui să fie şi un terminal îmi dă curaj să continui, fără ca disperarea să mă cuprindă cu totul.
La un moment dat, aproape să îl ratez, trec pe lângă un bâţ în vârful căruia stă fixată o tăbliţă cu iniţialele companiei locale de transport din Brindisi. Deja e noapte de-a binelea. În faţă bălării, în spate nişte livezi de măslini. Undeva în fundal zgomotul avioanelor pe pistă. Câte un far de maşină mai sparge întunericul. Sinistru. Lipseşte doar Jack Spintecătorul din peisaj. Mă aşez descurajat în rigola de pe marginea şoselei. Păzesc băţul, ca naufragiatul scândura de care s-a agăţat.
Şi minunea se produce. Un autobuz luminat, se apropie din direcţia aeroportului. Sar pe carosabil, mai să mă bag sub roţile autobuzului. Opreşte.
Sunt salvat!

P.S. Nu ratați să beți o cafea în port!

San Giovanni

Santa Maria del Casale

The Handmaid's Tale

Margaret Atwood, The Handmaid's Tale

Un roman distopie care a făcut vâlvă la vremea lui (1985) care  devenit de anul trecut și un serial de succes.
Cartea poate fi caracterizată ca un fel de „1984” din perspectivă feministă.
Este imaginată o societate totalitară unde victimele sunt în primul rând femeile, considerate ca fiind nonpersoane, și având un statut numai din perspectiva funcției reproductive.
Handmaid este denumită o femeie selecționată să fie repartizată acelor bărbați merituoși de către regim și care nu au avut copii de la soție, pentru a le face copii.
E o lume în care se combină un utilitarism comunist, cu fundamentalism pseudocreștin și segregarea femeii cum întâlnești prin societățile orientale.
Romanul curge bine, are suspans, e o lume unde orice cunoaștere asupra realității este o aventură. Totuși nu am putut scăpa niciun moment de senzația de text construit ca după un caiet de sarcini. Poate sunt eu prea pretențios.

Martina Franca, Puglia

Intalnire cu Lulu

Lulu este un personaj cu blanita! Si este extrem de suparat. Si are toata dreptatea, ce pericol poate reprezenta un ghem de blana incat sa i se puna zgarda? La inceput Lulu s-a retras sfios dupa usa. Oricum era ora siestei si soarele ardea cam tare, si nu tragea sperante ca cineva sa-l bage in seama. Mai apoi, nu se mai satura de mangaiat. Intr-un final am aflat ca Lulu este o vedeta a cartierului in Martina Franca, caci unul din rarii trecatori i s-a adresat direct: "Lulu, ti piace le cocoline?" 

Vreti sa mai stiti ceva despre Martina Franca? E orasul lui Lulu!

P.S.  Pentru curiozitati impardonabile, Martina Franca e un oras superb in valea Itriei. Cu o istorie frumoasa, orasul este unul dintre rarele orase libere din Sudul Italiei (care nu a avut traditia miscarii comunale ca in Nord) si de aici numele de Franca. Simbol al libertatii, primaria veche in piata centrala, constructie impozanta cu turn cu ceas. Palatul Ducal (astazi primaria orasului), pentru ca ducele era doar un oaspete in oras, e asezat undeva la margine, langa poarta monumentala.  Iar inghetata e foarte buna. E practic vecin cu Locorotondo, pe urmatorul deal.

Locorotondo, Puglia

Locorotondo e o varianta de Ostuni, la fel de alb dar ceva mai mic si fara ziduri, departarea de mare si pericolele ce veneau de acolo l-au scutit de nevoia de ziduri de aparare.

Asta nu inseamna ca nu ne-a oferit provocari. Caci a nimeri intr-un orasel italian la amiaza si a-ti fi foame este o provocare. Siesta e sfanta si la amiaza nici musca nu indrazneste sa bazaie, cu atat mai putin vreun bucatar sa pregateasca ceva de mancare.

Dupa ce strabatem stradutele vechi cu disperare si deznadejde vazand ca cele cateve restaurante recomandate de ghid sunt inchise, in sfarsit minunea se intampla o usa deschisa. Intreb chelnerul daca bucataria mai e deschisa si se serveste: desi pare o iluzie raspunsul e cel bun: "Da, inca mai servesc clienti". Intru si pricep in ce consta minunea: un grup mare de anglo-saxoni zabovesc la o masa incarcata cu vinuri si cam tot ce contine meniul. Patronul tine localul deschis pentru ei, caci e clar ca ii fac vanzare buna. Ocupat cu  dumnealor chelnerul nu prea are timp de noi, nici nu parem milionari gata sa aruncam o avere la restaurant. Deci ce sa comandam ca sa avem sanse sa si primim ceva intr-un timp rezonabil, tinand seama ca probabil toata lumea in restaurant lucreaza pentru "engleji"? Desigur fave e cicoria! E felul de mancare traditional in Puglia, mancare simpla de oameni saraci, un piure de fave (un tip de fasole locala) bine amestecat cu ulei, alaturi de niste verdeturi oparite, cicoria, tradus des ca cicoare, dar eu va spun ca de fapt sunt frunze de papadie (si la noi se folosea in alte timpuri in salate).

In mod clar am nimerit-o! Chelnerul e prea ocupat si avem sansa sa ne serveasca chiar bucatarul, care apare cu farfuriile oarecum stangaci si fara ceremonia caracteristica chelnerilor, dar cu un zambet complice: o sa va lingeti pe degete. Si asa a fost, am mancat cele mai bune fave e cicoria din Puglia!

Si asa am putut sa vedem si orasul cu stradutele lui, unde bicicleta poate sade atarnata ca rufele la uscat, unde pisoii sunt prieteni cu cainii, si mai ales de unde se vede minunat valea Itriei puna la Martina Franca, dar despre ea in alta poveste.

Ostuni, Puglia

Oarecum cu inima îndoită dacă merită să renunţ la traiul sibarit din Polignano (mare, soare, si o piaţă de fructe cum n-ai să vezi în România) iată-mă la drum spre Ostuni. Drum de vreo 20 de minute cu trenul, să nu vă imaginaţi că m-am angajat la vreo aventură.

Cum am coborât parcă îndoielile mele începeau să se confirme: o gară nu prea arătoasă, undeva în mijlocul unui câmp, acompaniată doar de câteva clădiri cu destinaţie industrială sau de depozit, ceva mai vopsite decât cele care sălăşluiesc pe lângă staţiile de cale ferată mioritice, dar în mod evident cu nimic mai încurajatoare pentru pornirile exploratorii ale unui turist.

Singura deosebire majoră e că în loc de câmpuri de cucuruz, aici câmpurile sunt, cât vezi cu ochii, adumbrite de măslini.

Salvarea s-a prezentat sub forma unei autobuz,care aştepta adormit (nu autobuzul, şoferul) să preia vreun pasager de la gară. Nu cred că am fost chiar singurul pasager, dar oricum senzaţia de pustiu nu a fost alungată nici după ce am plătit un euro (noroc că aveam mărunt la mine) şi uşile s-au închis. Totuşi, trebuia să ducă undeva mai populat, mi-am zis eu cu ultima licărire de speranţă.

Aşteptările nu mi-au fost dezamăgite, şi mi-am dat seama că Ostuni este în primul rând un joc al aparenţelor, nimic nu e ceea ce te aştepţi să fie.

Încă de pe şosea am descoperit că, în acest loc în care pare să nu fie nimic interesant se afla de fapt una dintre cele mai frumoase citadele urbane, cu ziduri albe, fantomatice dar care au în spate o istorie veche încă de pe vremea normanzilor, şi au rezistat multor asedii ale piraţilor turci. Undeva pe o colină inaccesibilă, şoseaua contemporană  în serpentine strânse e o provocare pentru orice automobilist, oarecum mai departe de marea care aducea primejdia atacurilor banditeşti, descoperi foarte de vreme, maiestuos oraşul Ostuni.

Autobuzul mă lasă în piaţa principală, cu o primărie în stil neo-ceva, piaţă parcă ruptă dintr-un film italian realist de prin anii 50, cu cafenele care par să fie centrul oricărei activităţi publice. Însă muşterii nu sunt localnicii, astăzi ei se aleg dintre turiştii care invadează chiar şi aceste locuri. Fără să fie un loc al aglomeraţiei turistice, totuşi agenţiile turistice au inclus oraşul în programul lor şi străbătând străzile inevitabil veţi da peste grupuri de turişti japonezi, parcă deveniţi o anexă   a camerei de luat vederi, sau turişti germani, mai molcomi, şi parcă mai preocupaţi de identificarea celei mai apropiate terase în care să se răcorească sub soarele prea arzător al Italiei.

Oraşul vechi, înconjurat de zidurile sale albe, se află imediat lângă piaţa centrală. Nu există monumente în sine de mare atracţie, oraşul în sine este un monument de mare atracţie. Doar o catedrală în stil normando-romanico- bizantin (un amestec al tuturor genurilor posibile, dovadă a amestecului de civilizaţii ce s-a produs aici) iese în evidenţă.

Am descoperit că plăcerea constă în plimbarea printre casele toate spoite în alb cu cercevele albastre care te lasă să te crezi că te afli într-un oraş grecesc de undeva din Santorini. Dar aparenţele înşală cum am spus.

Un meşter bătrân, pe o stradă dosnică, sculptează încă diverse obiecte de veselă din lemn de măslin. Deşi ar părea în afara timpurilor ne cere un preţ piperat pentru un linguroi special de paste. Văzând că îl cumpărăm fără tocmeală, i se face milă de noi şi ne umple sacoşa cu câţiva pumni de smochine culese din împrejurimi, bonus.

Matteo pare doar un puşti de câţiva anişori care încă nu merge la şcoală. Iarăşi aparenţele înşală. Matteo locuieşte aproape de mica piaţă din faţa catedralei. Acolo este unica cafenea deschisă şi în timpul siestei în zonă, este spaţiul lui. Contactul cu atâţia turişti din cele mai diverse naţii l-a făcut deştept. Vine la masa mea şi se aşează fără multe formalităţi. De unde sunt, ce vârstă am, dacă am copii, şi mai câte. Linge dezinvolt din îngheţată. Din păcate cunoştinţele mele de italiană sun limitate şi se epuizează rapid chiar şi într-o conversaţie cu un puşti care nu merge încă la şcoală.

 La revedere Matteo, la revedere, Ostuni!

Gorbachev. His Life and Time

William Taubman, Gorbachev. His Life and Time

Despre putini oameni se poate spune cu siguranta ca "au schimbat lumea". Gorbaciov se afla printre acestia. A pus capat razboiului rece si regimului comunist in Uniunea Sovietica si Europa de Est, printr-un act in mare masura de vointa personala, pana in atat incat au aparut voci care sa sustina ca era agent al unei puteri straine.
Ca toti oamenii cu adevarat mari, este si un personaj tragic. Inghitit de propriile reforme, a juns sa fie hulit in propria tara pentru ceea ce a facut.
Si autorul William Taubman pleaca de la idea ca Gorbaciov este un personaj greu de inteles. Cum a fost posibil ca un nomenclaturist al partidului bolsevic, cu o cariera care nu se remarcase cu nimic fata de ceilalti memebri ai osificatei, im batranitei, si conservatoarei ierarhii de partid sa ajunga omul care sa schimbe lumea punannd capat comunismului?
O explicatie este cea a psihologiei personale. Gorbaciov este un om care a trecut in copilarie prin incercarile razboiului, insa cu un final fericit: tatal s-a intors acasa viu si nevatamat. Dupa razboi s-a bucurat de facilitatile educatiei gratuite oferite de Stalin si ceor mai sarace categorii. Ajunge la maturitte in atmosfera mai liberala si optimista din vremea succesorului lui Stalin, Hrusciov. Chiar si epoca lui Brejnev, urmatorul lider sovietic, a fost la inceput liberala si promitatoare. Gorbaciov a evoluat, ca exerienta personala, intr-o lume care incet dar sigur se indrepta spre un mai bine. O lume fundamental optimista. Faptul ca la inceputul anilor 1980 Uniunea Sovietica se afla in criza, nu putea fi, in viziunea lui Gorbaciov, decat un accident care avea nevoie de cineva care sa repare lucrurile, iar Gorbaciov se simtea omul potrivit pentru asta.
Ales in 1985 secretar general al partidului comunist, in conditiile in care gerontocratia de partid ajunsese la concluzia ca e nevoie de un sef ceva mai tanar dupa ce trei decese la rand intr-un interval scurt de timp ale liderilor de partid pusesera mecanismele de putere la incercare, Gorbaciov se bucura de o imensa putere personala pe care o genera sistemul sovietic in favoarea secretarului general al partidului.
Voluntarismul ideologiei de partid comunist si realitatea puterii faceau ca orice proiect social sa para posibil.
Si Gorbaciov s-a angajat in demontarea dictaturii de partid si inlocuirea ei cu o democratie.
Prima parte sarcinii Gorbaciov a stiut sa o duca la indeplinire. Om format de sistem, Gorbaciov a  stiut sa manevreze in randurile puternicilor lideri de partid, astfel incat acestia sa cedeze puterea.
In ce priveste construirea unei democratii, se poate spune ca Gorbaciov a esuat. De fapt s-a dovedit ca Gorbaciov nu era el insusi pregatit pentru democratie. Priceput in a manevra in cercurile inchise ale partidului, confruntarea cu politica democratica i-a fost defavorabila si a pierdut rapid puterea in fata populistului Eltin. Un reformator care a fost inghitit de propria reforma.
Insa faptele sale raman. Lumea dupa Gorbaciov este alta decat cea care a fost in trecut.

Polignano a Mare, Puglia

Cand am vorbit de Conversano am mentionat pe Polignano a Mare.

Polignano a Mare, sau mai scurt Polignano, este un vechi orasel de pescari amplasat pe un colt de stanca, foarte aproape de Bari, mai la sud. De fapt se fac vreo 20 de minute cu trenul de la Bari pana la Polignano.

Vechimea orasului e atestata de simplul fapt ca vechea poarta de intrare in orasul vechi, este in fapt un arc triumfal roman incorporat in zidurile cetatii.

Orasul este placut de strabatut, nu prea mare, cu aspectul caracteristic al oraselor vechi italiene, stradute inguste, printre case de o vechime venerabila.

Mare atractie este insa privelistea de pe mare. Orasul e construit pe un colt de stanca, sapat de valuri, cu grote dramatice, peste care sunt cocotate constructiile.

Exista si niste mici plaje in apropiere, insa sunt din cele pietroase, nu foarte imbietoare pentru cei invatati cu nisipul de la Mamaia.

Locul fiind foarte aproape de Bari, in week-end in sezonul estival este foarte aglomerat.