Rodric Braithwaite, URSS in Afganistan 1979-1989, Corint, 2016
Rodric Braithwaite a fost ambasador al marii Britanii în URSS şi Rusia între 1988 şi 1992. Se află, deci într-o poziţie privilegiată în a scrie despre acest subiect.
Titlul ediției Româneşti este oarecum înşelător. Titlul ediției engleze "Afgantsy: The Russians in Afghanistan 1979-1989" este mult mai lămuritor. Este o carte despre sovieticii care au fost în Afganistan în timpul intervenţiei sovietice în acea ţară. Nu este în primul rând o istorie a acestei intervenţie, ci, mai ales, o istorie a exeperienţei umane a cetăţenilor sovietici care au participat la această intervenţie.
Desigur, comparațiile cu invazia americanilor în Vietnam sunt tentante. Au fost sovieticii niște invadatori foarte brutali, mai brutali decât americanii?
În primul rând Braithwaite recunoaşte că mult din ceea ce mediile occidentale prezentau ca brutalitate a sovieticilor era de fapt exagerare şi propagandă caracteristică războiului rece.
Desigur brutalităţi au fost. Sovieticii au intervenit, practic, într-un război civil, unde graniţa dintre duşman şi aliat era extrem de neclară. Inevitabil pe acest fond s-a folosit violenţa nedescriminatoriu victime fiind în destule cazuri civili nevinovaţi. Pe de altă parte sovieticii au folosit extrem de puţin arme care să producă victime colaterale masiv. De pildă sovieticii nu au recurs decât în rare cazuri la bombardamente strategice, spre deosebire de americani care au aruncat în Vietnam mai multe bombe decat în al doilea razboi mondial. Sub acest aspect sovieticii au produs mult mai putine victime printre civili decat americanii.
Era soldatul sovietic mai violent? In unele cazuri se poate spune ca da. Orice armata, oricat de disciplinata, exercita o anumita violenta fata de civili. In cazul armatei sovietice exista o nota specifica: sistemul terorizării sistematice a noilor recruti de catre veterani. Climatul acesta de violenta continua in care traia soldatul sovietic il indemna sa refuleze, violent, asupra populatiei civile.
Pe de altă parte este notată empatia soldatului sovietic (în cele mai multe cazuri un ţăran şi el) cu localnicii afgani. De fapt, se notează că supraviețuirea soldaţilor sovietici în micile posturi de pază de-a lungul coridoarelor de transport pe care armata sovietică încerca să le protejeze de atacurile insurgenţilor, se datora mai puţin superioritatii militare (îndoielnică, armata sovietică nu a fost mai bună decat restul societatiii sovietice care se dezintegra in anii 1980) cât capacităţii ofițerilor şi a subofițerilor sovietici de a păstra bune relaţii cu localnicii.
Desigur era un război ciudat unde albul sau negrul era greu de separat. Câteva întâmplări sunt semnificative. Un ofiţer sovietic care avea sub comandă şi soldaţi afgani a fost atacat. In timpul luptei au murit cativa militari afgani. După eveniment un comandant insurgent local a stabilit o intalnire cu comandantul sovietic. Insurgentii erau interesati cine il atacase, pentru ca unul din ofiterii afgani omorati era din familia comandantului insurgent, care acum conform regulilor tribale, se pregatea să răzbune această moarte.
Sau aviaţia sovietică a atacat postul de comandă al celebrului comandant insurgent Massud. Chiar au anunţat că l-au ucis în bombardament. Ofiţerii KGB de informaţii au dezminţit această informaţie. "Când bombardaţi voi, noi luam ceaiul cu Massud, ştim sigur că e în viaţă".
"Generalii poarta razboaiele dupa puterile lor. Cei mai buni incearca sa pazeasca vietile soldatilor si sa ii controleze in mod corespunzator. Cand totul se incheie, acestia scotocesc prin arhive si isi scriu memoriile, pentru a-si gasi un loc in istorie, pentru a justifica hotararile luate si cateodata pentru a lovi indirect in cate un fost coleg.
Soldatii care duc greul luptelor revin acasa dupa ce au vazut si facut lucruri ingrozitoare, care se intorc impotriva lor si le bantuie amintirile. Povestile de eroism si camaraderie ii ajuta sa isi gestioneze amintirile si sa confere inteles situatiilor prin care au trecut. Multi altii nu vorbesc despre experientele traite si merg in mormant fara sa le spuna nici macar celor mai apropiati si dragi cum a fost cu adevarat. Asa se intampla dupa toate razboaiele. Asa a fost si dupa razboiul sovietic din Afganistan.”
"Generalii poarta razboaiele dupa puterile lor. Cei mai buni incearca sa pazeasca vietile soldatilor si sa ii controleze in mod corespunzator. Cand totul se incheie, acestia scotocesc prin arhive si isi scriu memoriile, pentru a-si gasi un loc in istorie, pentru a justifica hotararile luate si cateodata pentru a lovi indirect in cate un fost coleg.
Soldatii care duc greul luptelor revin acasa dupa ce au vazut si facut lucruri ingrozitoare, care se intorc impotriva lor si le bantuie amintirile. Povestile de eroism si camaraderie ii ajuta sa isi gestioneze amintirile si sa confere inteles situatiilor prin care au trecut. Multi altii nu vorbesc despre experientele traite si merg in mormant fara sa le spuna nici macar celor mai apropiati si dragi cum a fost cu adevarat. Asa se intampla dupa toate razboaiele. Asa a fost si dupa razboiul sovietic din Afganistan.”
