sâmbătă, 27 februarie 2016

URSS in Afganistan 1979-1989

Rodric Braithwaite, URSS in Afganistan 1979-1989, Corint, 2016

Rodric Braithwaite a fost ambasador al marii Britanii în URSS şi Rusia între 1988 şi 1992. Se află, deci într-o poziţie privilegiată în a scrie despre acest subiect.
Titlul ediției Româneşti este oarecum înşelător. Titlul ediției engleze "Afgantsy: The Russians in Afghanistan 1979-1989" este mult mai lămuritor. Este o carte despre sovieticii care au fost în Afganistan în timpul intervenţiei sovietice în acea ţară. Nu este în primul rând o istorie a acestei intervenţie, ci, mai ales, o istorie a exeperienţei umane a cetăţenilor sovietici care au participat la această intervenţie.
Desigur, comparațiile cu invazia americanilor în Vietnam sunt tentante. Au fost sovieticii niște invadatori foarte brutali, mai brutali decât americanii?
În primul rând Braithwaite  recunoaşte că mult din ceea ce mediile occidentale prezentau ca brutalitate a sovieticilor era de fapt exagerare şi propagandă caracteristică războiului rece.
Desigur brutalităţi au fost. Sovieticii au intervenit, practic, într-un război civil, unde graniţa dintre duşman şi aliat era extrem de neclară. Inevitabil pe acest fond s-a folosit violenţa nedescriminatoriu victime fiind în destule cazuri civili nevinovaţi. Pe de altă parte sovieticii au folosit extrem de puţin arme care să producă victime colaterale masiv. De pildă sovieticii nu au recurs decât în rare cazuri la bombardamente strategice, spre deosebire de americani care au aruncat în Vietnam mai multe bombe decat în al doilea razboi mondial. Sub acest aspect sovieticii au produs mult mai putine victime printre civili decat americanii.
Era soldatul sovietic mai violent? In unele cazuri se poate spune ca da. Orice armata, oricat de disciplinata, exercita o anumita violenta fata de civili. In cazul armatei sovietice exista o nota specifica: sistemul terorizării sistematice a noilor recruti de catre veterani. Climatul acesta de violenta continua in care traia soldatul sovietic il indemna sa refuleze, violent, asupra populatiei civile.
Pe de altă parte este notată empatia soldatului sovietic (în cele mai multe cazuri un ţăran şi el) cu localnicii afgani. De fapt, se notează că supraviețuirea soldaţilor sovietici în micile posturi de pază de-a lungul coridoarelor de transport pe care armata sovietică încerca să le protejeze de atacurile insurgenţilor, se datora mai puţin superioritatii militare (îndoielnică, armata sovietică nu a fost mai bună decat restul societatiii sovietice care se dezintegra in anii 1980) cât capacităţii ofițerilor şi a subofițerilor sovietici de a păstra bune relaţii cu localnicii.
Desigur era un război ciudat unde albul sau negrul era greu de separat. Câteva întâmplări sunt semnificative. Un ofiţer sovietic care avea sub comandă şi soldaţi afgani a fost atacat. In timpul luptei au murit cativa militari afgani. După eveniment un comandant insurgent local a stabilit o intalnire cu comandantul sovietic. Insurgentii erau interesati cine il atacase, pentru ca unul din ofiterii afgani omorati era din familia comandantului insurgent, care acum conform regulilor tribale, se pregatea să răzbune această moarte.
Sau aviaţia sovietică a atacat postul de comandă al celebrului comandant insurgent Massud. Chiar au anunţat că l-au ucis în bombardament. Ofiţerii KGB de informaţii au dezminţit această informaţie. "Când bombardaţi voi, noi luam ceaiul cu Massud, ştim sigur că e în viaţă".

"Generalii poarta razboaiele dupa puterile lor. Cei mai buni incearca sa pazeasca vietile soldatilor si sa ii controleze in mod corespunzator. Cand totul se incheie, acestia scotocesc prin arhive si isi scriu memoriile, pentru a-si gasi un loc in istorie, pentru a justifica hotararile luate si cateodata pentru a lovi indirect in cate un fost coleg.
Soldatii care duc greul luptelor revin acasa dupa ce au vazut si facut lucruri ingrozitoare, care se intorc impotriva lor si le bantuie amintirile. Povestile de eroism si camaraderie ii ajuta sa isi gestioneze amintirile si sa confere inteles situatiilor prin care au trecut. Multi altii nu vorbesc despre experientele traite si merg in mormant fara sa le spuna nici macar celor mai apropiati si dragi cum a fost cu adevarat. Asa se intampla dupa toate razboaiele. Asa a fost si dupa razboiul sovietic din Afganistan.”




sâmbătă, 20 februarie 2016

Suveranii României. Monarhia, o soluție?


Lucian Boia, Suveranii României. Monarhia, o soluție?, Humanitas, 2014



Cartea e o trecere în revistă, fără pretenții că ar putea epuiza subiectul, a celor 4 regi ai României. Dincolo de can-can-uri monarhice (la modă, fără îndoială), Lucian Boia vrea să marcheze care este semnificația istorică a monarhiei pentru România.  Cu ce a fost diferită România prin faptul că a avut pe acești monarhi? Cum au marcat ei istoria, mai ales cu referire la istoria duratelor lungi?

Concluzia nu putea să fie decât nuanțată. Cu note pozitive, dar și negative. În definitiv nu au fost cu totul decât vreo 80 de ani. România s-a făcut în primul rând pe sine însăși, dar nu e de neglijat că în perioada modernizării a avut șansa unor monarhi care au știut să susțină acest impuls spre lumea modernă. Monarhii au fost și ei oameni, și pe măsură ce familia regală, venită din Germania, s-a autohtonizat, aceștia se poate spune că nu au fost nici mai buni nici mai răi decât națiunea care le-a fost dat să conducă.

În fine, poate cea mai importantă contribuție a monarhiei este cea adusă prin funcția sa mitologică. Imagine a unor aspirații încă este capabilă să miște și astăzi energii, deși puțin mai cred în mod serios că România va redeveni monarhie. Și dacă nu cu vechea familie regală, care pare să nu mai trezească interes dincolo de persoana lui Mihai I, poate cu prințul Charles, propun unii, că tot îi place Transilvania, are ascendență în familia lui Vlad Țepeș, și pare un aranjament bun pentru prinț din moment ce șansele sale de a mai fi vreodată rege al Marii Britanii arată din ce în ce mai palide.

sâmbătă, 13 februarie 2016

Belles and Whistles: Journeys through Time in Britain's Trains

Andrew Martin, Belles and Whistles:Journeys through Time on Britain's Trains, Profile Books, 2015

Deşi pare greu de crezut, mai sunt astăzi oameni care admiră trenurile şi nu maşinile. Andrew Martin este un astfel de împătimit al trenurilor.

Nu vă lăsați saţi înşelaţi, nu este vorba de un simplu nostalgic. Desigur veţi avea poveşti despre vremuri vechi când călătorii erau trataţi cu servicii de porţelan şi tacâmuri de argint chiar şi la clasa a treia.

Totuși este o poveste şi despre trenurile actuale. Desigur astăzi realitatea e mult mai prozaică. Autorul e conştient că publicul pentru care se ofereau aceste servicii acum aproape 100 de ani, astăzi merge la business sau first class cu avionul. Astăzi trenul e un mijloc de transport de masă.

Dar sunt şi semne bune, care aduc optimism că trenurile nu vor dispare din peisaj. În Marea Britanie,  după decenii de prăbuşire a numărului de călători cu trenul, trendul s-a modificat, se înregistrează creșteri constante. 

sâmbătă, 6 februarie 2016

Prăjitură cu mere şi făină de castane


Voi continua rubrica de reţete, cu o reţetă care vine tot din Italia, dar de această dată din nord, fiind specifică în Liguria şi Piemont.

Aveţi nevoie de:
2 pahare de făină de castane (se găsește şi la noi în magazine de tip plafar)
1 pahar de făină integrală
1 pahar de iaurt
1 plic de praf de copt
3 mere rase
150 g zahăr
3 ouă
50ml ulei (cât un păhărel de ţuică)
esenţă de rom
opțional zahăr pudră pentru presărat

Se face foarte simplu. Se amestecă toate ingredientele.  Se pun intr-o tavă de chec unsă cu unt sau pregătită cu hărtie de copt. Se dă la cuptor la 180 grade pentru 45-50 minute, 

Lăsați să se răcească. Gustul de mere combinat cu parfumul afumat al făinii de castane este unic.
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...