Hollywood la Phenian

Paul Fischer, Hollywood la Phenian

Doarece am făcut oarece pasiune pentru povești cu istoria peninsulei coreene nu puteam să ratez această proaspătă apariție.

Cartea este despre uluitoarea răpirea a cineastului sud-coreean Shing Sang-ok și a fostei sale soții, actrița Choi Eun-he, de către nord-coreeni pentru a satisface ambiția, pe atunci tânărului, Kim Jong-il, viitor conducător al Coreeei de Nord, comunistă, după decesul tatălui său Kim Il-sung (cunoscut la noi și în transcrierea Kim Ir-sen). 

Pocestea răpirii se petrece undeva în 1978.

Shing Sang-ok era unul dintre producătorii și regizorii de succes din Coreea de Sud. A fost căsătorit cu Choi Eun-he o actriță renumită în Coreea de Sud, dar la momentul răpirii cei doi erau despărțiți. Ruptura dintre cei doi trebuie însă înțeleasă în termenii mentalității coreene. Actrița nu-i dăruise copii, ceea ce era o mare problemă în societatea coreeană, astfel că un soț care își cauta o soție mai tânără care să-i aducă copii nu era gest văzut ca neobișnuit sau absolut condamnabil în societatea coreeană, și nici chiar de soțiile părăsite în astfel de circumstanțe.

Mai trebuie spus că în anii 1970 succesul lui Shing Sang-ok era apus, producătorul fiind în mari probleme financiare. Asemenea, Choi Eun-he nu mai era tănără, și anii săi cei mai buni se aflau deja în urmă. De aceea există comentatori care spun că povestea răpirii ar fi inventată de cei doi, care de fapt s-ar fi lăsat atrași de promisiuni ale lui Kim Jong-il.

Cert este că Shing Sang-ok a regizat câteva filme în Coreea de Nord într-un stil ceva mai lipsit de șabloanele propagandei oficiale din Coreea de Nord. Cei doi vor reuși să revină în lumea liberă în 1985, păcălind vigilența paznicilor lor în timpul unei vizite în Viena.

Dintre filmele regizate în Coreea de Nord de Shing Sang-ok cel mai celebru este Pulgasari despre care o să vă povestesc două vorbe în Cronicarul de film.

The Art of Vinyasa

Richard Freeman, Mary Taylor, The Art of Vinyasa

Am plăcerea să mă laud că am pus mâna pe ultima carte a lui Richard Freeman, realizată în colaborare cu Mary Taylor. Richard Freeman este unul dintre elevii importanți ai lui Sri K. Pattabi Jois, și unul dintre principalii popularizatori ai Ashtanga Yoga în Statele Unite. În articolul Maestrul. Yoga cu picioarele pe pământ este un videoclip unde Richard Freeman, alături de alți elevi ai lui Pattabi Jois, fac o demonstrație sub ochii maestrului.

Asta era cu mulți ani în urmă. Acum, Richard Freeman, ajuns la o etate venerabilă și el, expune în această carte propria experiență.

Încă din primele rânduri Richard Freeman avertizează că yoga trebuie abordată realist. Trebuie practicată cu perseverență și efort. Nu sunt rezultate garantate și nu se întâmplă minuni. Autorul compară abordarea practicii yoga cu a pune o masă bogată pentru oaspeți. Care s-ar putea să nu vină. Însă trebuie să pui acea masă în fiecare zi în onoarea acelor oaspeți, 

Last Dance in Havana

Eugene Robinson, Last Dance in Havana,

Tot despre Cuba bărbosului și acum răposatului Fidel Castro.
E o carte specială pentru că autorul e interesat în primul rând de peisajul  muzical din Cuba. Fără a căuta să caute cu îndârjire semnele prăbușirii regimului.
E o carte despre Cuba anilor 2000 și ceva. E Cuba  perioadei speciale, perioada de după 1990, cînd regimurile comuniste au cazut, iar economia cubaneză s-a prăbușit, lăsând populația practic fără nimic. Totuși suferințele s-au mai domolit. Regimul pare să reziste.
Revoluția e în altă parte. Ea se petrece în muzică și dans.
Rezultă un portret vibrant. Cu multe trimiteri muzicale Los Van Van, Bamboleo, NG La Bamda.
Singura critică ce se poate aduce cărții este că autorul, un afro-american, este exagerat de interesat de problemele rasiale din Cuba, uitând uneori de alte aspecte.

Painici cu merisor

Nu au iesit prea aspectuoase, nu mi-am batut mult capul cu forma, dar sunt foarte gustoase.

Vă trebuie:

500 g făina integrală
100 g merișor deshidratat,
100 ml lapte
100 ml apa
1 plic de drojdie uscată,
1 ou
2 linguri de zahar,
50 g unt topit,

Puneti toate ingredientele în vasul de frământat. Framântați bine până iese un aluat elastic.
Lăsați o oră și jumătate - două ore la crescut.
Eu am făcut opt batoane din această cantitate. Puteți  încerca diverse forme.

Se coc la 180 de grade pentr 20-25 de minute.

Stalinism de fiecare zi

Sheila Fitzpatrick – „Stalinismul de fiecare zi. Viața cotidiană în Rusia sovietică a anilor 1930”

Am pornit la lectura acestei cărți cu mari speranțe. Între exagerările scrierilor politice anticomuniste și nostalgii găunoase despre comunism cărțile despre cum trăiau oamenii în comunism sunt absolut necesare pentru a înțelege într-adevăr esența răului societăților comuniste.

Cartea este fără îndoială utilă din această perspectivă.

Totuși am rămas doar pe jumătate satisfăcut. Autoarea se concentrează foarte mult pe aspecte facile ale analizei vieții cotidiene. Se insistă pe economia de penurie și provocările pe care le punea cetățeanului sovietic, condițiile proaste de locuit, lipsa de intimitate, propaganda omniprezentă, discrepanța dintre valorile afișate și realitatea sistemului de relații care asigurau supraviețuirea. Destul de puțin despre viața privată a cetățeanului sovietic, plăcerile acestuia (regimul asigura indubitabil și o cantitate de satisfacție cetățenilor sovietici, ceea ce îi asigura o anumită legitimitate).

Prea mult asupra părții politice a vieții cotidiene, prea puțin asupra aspectelor profunde ale societății sovietice.

Duduia. Scrisori din exil ale Elenei Lupescu

Duduia. Scrisori din exil ale Elenei Lupescu, ediție îngrijită de Diana Mandache

Puține personaje din istoria noastră recentă au o imagine mai negativă decât Elena Lupescu (Duduia). Amantă (și într-un târziu soție) a regelui României, Carol al II-lea, este descrisă ca un fel de geniu rău al acestuia.
Scrisorile din cartea de față încep  cu momentul în care Al doilea război mondial se încheia, iar cuplul, trăitor în exil, se stabilește o perioadă în Brazilia, și apoi vin în Portugalia, unde și vor rămâne, la Estoril.
Scrisorile sunt către Tanzi Cosăcescu, soția lui Jean (Ion) Cosăcescu. Acesta, din 1944, era delagatul Societății Naționale de Cruce Roșie a României pentru Suedia, Norvegia, Danemarca și țările Americii de Sud.
Probabil că în atmosfera de după război, cînd cuplul Cosăcescu caută să se stabilească în Occident, relațiile cu un personaj regal prezentau interes. O perioadă corespondența este vie și frecventă. Pe măsură ce familia Cosăcescu își face „un rost” în emigrație, corespondența devine mai firavă. După moartea lui Carol al II-lea în 1953 devine sporadică pentru a înceta cu totul.
Deci nu am putea descrie această corespondență una către o prietenă foarte apropiată a lui Elena Lupescu.
Totuși oricâte restricții impune formalismul epistolar către o persoană care probabil nu este una foarte apropiată, prima impresie este una de plictiseală. Nicidecum nu e vorba de vreo Madame de Pompadour cu ambiții de a face și desface politica. Dimpotrivă, aspirațiile Elenei Lupescu sunt mai pământene. cea mai împlinită parte a existenței pare să fie cea de infirmieră în cadrul unui serviciu American din timpul războiului, și este foarte mândră de examenele susținute pentru a dobândi această calitate.
În rest îngrijorări pentru cei rămași în țară, informații despre cunoscuți. Este exprimat un patriotism românesc în termenii oarecum bombastici ai vremii. O persoană care pare să dorească o viață simplă, obosită de obligațiile protocolare.
În consecință puține lămuriri pentru cei ineteresați de politica mare. În tot cazul, se poate spune cu siguranță că îngrijorările cancelariilor vremii că regele Mihai ar fi pus în pericol de un complot al lui Carol al II-lea de reveni pe tron apar a fi simple fabulații. Tot ce transpare din corespondență este îngrijorarea sinceră a lui Carol al II-lea pentru fiul său, rămas rege într-o țară ocupată de rușii bolșevici.
Sau pot fi un caz de meditație asupra „sorții”. Imediat după război Elena Lupescu o critică în corespondență pe actrița Elvira Popescu (rămasă la Paris sub ocupațoe germană) pentru colaboraționism.
Mai tîrziu, Elvira Popescu ,ajunsă mare vedetă, se bucură de toleranța regimului comunist din România și poate vizita România comunistă, relativ nestingherită. Așa că Elena Lupescu ajunge în poziția de a se ruga de această să-i facă comisioane pentru a trimite ajutoare rudelor rămase în România. Așa se întoarce roata istoriei!

Mihai Eminescu, românul absolut

Lucian Boia, Mihai Eminescu, românul absolut, Humanitas, 2015

În umila mea opinie e vorba aici de cea mai bună carte publicată de Lucian Boia în ultima vreme. Autorul se întoarce la preocupările sale mai din tinerețe, și anume imaginarul și literatura, căci, să nu uităm, Lucian Boia a fost, mai înainte de iconoclastul miturilor istoriei românești, un cercetător al miturilor din scrierile lui Jules Vernes.

Studiul face istoria receptării lui Mihai Eminescu, de la poetul unei generații care aprecia romantismul poeziei sale, la recuperările sămănătoriste, apoi exagerările naționaliste ale anilor 1930, urmându-le o nouă recuperere proletcultistă, odată cu instaurarea regimului comunist, ajungând din nou la mistificări naționaliste în ultima perioadă a regimului comunist. Democrația de după 1990 nu a adus nimic nou unui mit deja pietrificat, anchilozat și fosilizat, în afară de , poate, teoriile conspiraționiste la modă, care au popularizat idea unui asasinat asupra lui Eminescu.
Concluzia este că, din păcate, receptarea contemporană a lui Eminescu nu prea mai înseamnă nimic în afara unei imagini mitizate. Puțină lume mai citește cu adevărat pe Eminescu în afara obligațiilor școlare.
În schimb Caragiale se joacă mai departe cu casa înschisă. Poate ar trebui să medităm asupra acestui lucru, când alegem să debităm vorbe mari, din izvorul inepuizabil de inepții patriotarde, de circumstanță, care s-au spus despre Eminescu. Și cu umilință, înainte de a ne enerva pe „tupeul” lui Lucian Boia de se atinge de un mit național, să ne întrebăm când am citit ultima data din Eminescu fără a fi obligați de vreo împrejurare „oficială” să o facem.

Cum s-a românizat România

Cum s-a românizat României, Lucian Boia, Humanitas, 2015

Lui Lucian Boia, ca istoric, îi plac miturile. Românismul României e un alt mit care merita demontat, mai ales că accesele de RRRrrromânism trezesc o hilaritate sănătoasă, și meritau o lecție.
România este departe de a fi fost un stat „național unitar”. Etnii variate populau din vechime acest teritoriu. Și în proporții însemnate. Încă și mai însemnat, în orașe, adică în locurile unde se forjează civilizațiile,  românii erau deobicei minoritari.
Ca să nu mai vorbim că și cei care se pretindeau elita românească erau departe a avea origini etnice așa de pure, fiind deobicei rezultatul unui amestec balcanic.
Miturile însă au forța lor. Tind să transforme realitatea după șabloanele mitului. Mitul românității absolute a României a fost pus în practică. Astfel, astăzi, România este mai românească decât oricând.
Ironic, regimul comunist, internaționalist în teorie, a acționat cel mai eficient în acest sens.
Ceea ce nu a făcut ca „spaimele” naționaliste să dispară. Teme mai vechi, precum iredentismul maghiar agită încă viața politică. Peste acestea se suprapun îngrijorări mai noi, cauzate de imigrația de dată recentă.  Tot atâtea dovezi că mitul are vigarea lui.

Diplomatie chinezeasca

„Ripostând la tratamentul defavorabil la care a fost supus în timpul vizitelor sale la Moscova, Mao (Mao Zedong, liderul comunist al Chinei între 1949-1976) a căutat în mod deliberat să-l pună într-o situație stânjenitoare pe Hrușciov. El a dat ordin ca delegația sovietică să fie cazată la un hotel fără aer condiționat; rușii au transpirat datorită căldurii înăbușitoare ce caracteriza vara la Beijing și au fost mușcați de țânțari. Mao a insistat ca una dintre rundele de negocieri să aibă loc în piscina personală. Mao era un bun înotător; Hrușciov se temea de apă. Totuși, pentru a fi pe placul gazdei sale, Hrușciov a acceptat. Îmbrăcat într-o pereche de pantaloni scurți largi și strâns într-un colac de cauciuc care abia plutea, rotofeiul lider sovietic înainta anevoie și stropea cu apă în timp ce traducătorii alergau în jurul piscinii încercând să dea o noimă răspunsurilor acestuia la întrebările lui Mao. Convorbirile au fost departe de a fi un succes”.

Michael Lynch, Republica Populară Chineză după 1949, trad. Simona Ceaușu, All, 2004, p. 153

India - Yoga cu picioarele pe pamant

Daca citesti 90% din literatura de calatorie despre India ai impresia ca India este o tara in care te impiedici la fiecare colt de stada de cate un practicant al meditatiei si iluminarii intensive. Multi dau fuga sa se pregatesca in tainele yoga in vreo scoala din India, daca se poate cat mai aproape de Varanasi.
Daca il cititi pe Iyengar o sa aflati ca nu e nevoie sa mergeti departe ca sa faceti yoga. Cel mai bine e sa faceti asta acasa intr-un spatiu familiar, unde va simtiti confortabil.
Iar indienii sunt si ei oameni care vor sa traiasca asa cum traiesti si tu, cititorule, normal, inconjurat de confortul occidental.

Iata un hit recent lansat de un film indian.

Cumințenia pământului

O campanie de strângere de fonduri pentru achizitionarea creației lui Brâncuși „Cuminenia pământului” a fost prilejul de a se înșira tot setul de platitudini imaginabile despre sculptorul Brâncuși.

Ca un act de reparație, și pentru a aminti că Brâncuși a fost un artist, cu tot ceea ce omenescul și sublimul acestui cuvânt implică, redau aici un fragment despre Brâncuși așa cum l-a văzut Peggy Guggenheim.

De ani de zile voiam să cumpăr un bronz de-al lui Brâncuși, dar nu mi-o permisesem. Acum părea să fi sosit momentul pentru această achiziție. Am petrecut luni de zile apropiindu-mă tot mai mult de Brâncuși, înainte ca această vânzare să se producă efectiv. Îl cunoșteam de 16 ani, dar nici nu visasem asemenea complicații cu el. Era foarte dificil să discuți despre preț cu Brâncuși, iar dacă aveai cumva curajul să faci asta, trebuia să te aștepți să-ți ceară o sumă monstruoasă. Eram conștientă de asta și speram ca marea noastră pritenie să ușureze lucrurilr. Dar în ciuda acestora, am ajuns să ne certăm groaznic când el mi-a cerut 4.000 de dolari pentru „Pasărea în spațiu”.
Atelierul lui Brâncuși se găsea într-o fundătură. Era un atelier imens, plin cu scalpurile lui enorme, și arăta ca un cimitir, numai că sculpturile erau mult prea mari ca să stea pe morminte. Lângă această încăpere mai era una mică, cea în care lucra efectiv. Pereții erau acoperiți cu toate instrumentele imaginabile necesare muncii lui. În mijloc se afla un cuptor în care își încălzea instrumentele și topea bronzul. În acest cuptor gătea și mese delicioase, arzându-le intenționat doar ca să se prefacă apoi că fusese o greșeală. Mânca la o tejghea și servea băuturi minunate, preparate cu grijă.
...
Brâncuși era un bărbat micuț și extraordinar, cu barbă și ochi întunecați și pătrunzători. Pe jumătate țăran isteț, pe jumătate zeu adevărat. Te simțeai foarte fericită alături de el, dar din nefericire a devenit prea posesiv cu mine și voia să-i dedic tot timpul meu. Îmi spune Peghița și mi-a zis că îi plăcea să facă lungi călătorii, în care înainte dusese cu el și fete frumoase. Acum voia să mă ducă și pe mine, dar eu nu am vrut. Îi plăcea să meargă la hoteluri foarte elegante din Franța și să sosească îmbrăcat ca un țăran, iar apoi să comande cele mai scumpe lucruri posibile. Fusese în India, ca să-l viziteze pe Maharajahul din Indore, în a cărui grădină lasase trei „Păsări în spațiu”, una în marmură albă, alta în marmură neagră și alta în bronz. Se întorsese de asemenea și în România, țara lui, unde guvernul îi ceruse să construiască monumente publice. Era foarte mândru de asta. Își dusese mare parte din viață într-un mod foarte auster, dedicând-o în întregime operei sale. Sacrificase totul pentru asta și renunțase în mare parte la femei, până la suferință. La bătrânețe a fost foarte singuratic. Avea mania persecuției și credea încontinuu că oamenii îl spionează. Atunci când nu gătea pentru mine, se îmbrăca elegant și mă scotea la restaurant. Mă iubea foarte mult, dar eu nu am reușit niciodată să obțin ceva de la el. Laurence Vail mi-a sugerat în glumă să mă căsătoresc cu Brâncuși, ca să moștenesc toate sculpturile lui. Am investigat această posibilitate, dar am descoperit în curând că el avea alte idei și nu dorea să mă lase moștenitoare. Ar fi preferat să-mi vândă totul și să ascundă banii în saboții lui de lemn.
După cearta aceea, am dispărut timp de câteva luni din viața lui Brâncuși, timp în care am cumpărat o pasăre a lui mult mai veche, numită „Măiastra”, cu o mie de dolari, de la sora lui Paul Poiret. Era a treia lui pasăre și data din 1912. Era o pasăre minunată, cu o burtă enormă, dar eu tânjeam încă după „Pasărea în spațiu”, care arăta foarte diferit. Am rugat-o pe Nellie, căreia el îi spunea Nelița, să se ducă să încerce să aplaneze cearta noastră. Am revenit în atelierul lui și am reluat de la capăt discuția despre vânzare. De data aceasta am stabilit prețul în franci și am economisit o mie de dolari, pentru că i-am cumpăra din New York. Brâncuși s-a simțit păcălit, dar a acceptat banii.
...
Această „Pasăre în spațiu” avea să-i dea de lucru timp de mai multe săptămâni. La momentul la care a terminat-o, germanii erau lângă Paris, iar eu m-am dus și am adus-o cu mica mea mașină, ca s-o împachetez și s-o expediez la timp. Pe fața lui Brâncuși curgeau lacrimile... am presupus că era din cauza că se despărțea de pasărea lui preferată.


Peggy Guggenheim, Confesiunile unei dependente de artă, trad. Ciprian Șulea,

Peggy Guggenheim, vlăstar al unei foarte avute familii de oameni de afaceri americani (deși ea nu era din ramura cea mai înstărită a familiei) și-a dedicat averea și eforturile colecționării a ceea ce este astăzi considerată una dintre cele mai bune colecții private de artă modernă din lume. Colecția poate fi admirată astăzi la Veneția.

Viscri - Cetati transilvane

Soseaua nationala coteste spre dreapta, pe un drum nu prea aratos. Totusi harta nu se inseala, incolo trebuie sa fie Viscri, satul facut celebru de Printul Charles.

Pe marginea drumului doua femei fac semnul international al autostopistului. Cum localnicii sunt mai buni decat orice GPS in identificarea drumului corect catre obiectiv opresc si le poftesc in masina. 

Au fost la targuieli si se intorc acasa. Cea mai tanara are chef de vorba. Inevitabil discutia ajunge la Printul Charles. Si asa descoperi ca ceea ce vezi la televizor nu prea se potriveste cu socoteala din sat. Modelul de dezvoltare "ecologica" propus de mostenitorul tronului britanic nu prea e bine vazut in sat. Ca sa fii eco inseamna investitii multe pe care satenii nu si le permit. Asa ca celebritatea castigata a satului  aduce prea putine beneficii localnicilor. Mai sunt si tiganii care s-au asezat in casele sasilor emigrati in Vaterland. Plangerile impotriva tiganilor sunt cam nelamurite, dar in orice caz "nu sunt cum erau nemtii". Si nemti sunt din ce in ce mai putini, dovada ca la biserica fortificata, mandria arhitectonica a satului, pe bancile pregatite pentru enoriasi sunt din ce in ce mai putine Biblii asezate si insemnate pentru rugaciunea din Duminica urmatoare.

Pe tigani i-am vazut si eu. Cu abilitatea specifica lor, de a se descurca in orice context, fie cu asfalt, fie cu dezvoltare "eco", profita de sansa nesperata ca satul lor pierdut printre dealuri a ajuns atractie turistica, si fac concurenta la magazinul de suveniruri "oficial" din centrul satului. Femeile stau la portile mari, ridicate de sasi acum vreo suta de ani cel putin, vanzand suveniruri cu nimic mai putin kitchoase decat cele din centru, dar mai ieftin, si ciorapi impletiti, o industrie cu traditie in zona, dar probabil adusi acum de prin alte parti.

Viscri se poate mandri ca a inventat Facebook-ul! Pai, iata cum se anuntau evenimentele pe vremuri in sat, cand nu exista "perete" pe care  sa-ti inscrii impresiile si nici putinta sa dai "like"-uri. Cu semne cu inimioare. Postate la porti.

Materialism științific și magie

Despre Stalin, conducătorul Uniunii Sovietice , deținând calitatea de Secretar General al Partidului Comunist din Uniunea Sovietică (PCUS) între 1922-1953, se știe că a fost un dictator fără scrupule, a cărui putere se baza, printre altele, pe un cult al personalității fără margini, cum puțini conducători de stat au mai avut parte. Ne putem „mândri” că Ceaușescu nu a fost departe la acest capitol de Stalin.
Când Stalin a murit în 1953 a fost mumificat și expus pentru adorarea maselor în Mausoleul din Piața Roșie alături de mumia lui Lenin, conducătorul revoluției bolșevice din 1917 și întemeietorul statului sovietic.
Totuși, urmașii săi la cârma partidului au fost nevoiți să admită că Stalin nu a fost un „tătuc al popoarelor”, cum îi plăcea să fie adulat, ci un tiran sângeros. Astfel că în 1961 mumia a fost scoasă din Mausoleu, rămânând acolo doar rămășițele lui Lenin.
Aceste fapte se cunosc în general. Mai puțin se cunoaște cum s-a luat decizia scoaterii mumiei lui Stalin din Mausoleu, povestea fiind plină de savoare în contextul unui regim comunist care se pretindea materialist-științific, deci eliberat de orice obscurantism.
La Congresul al XXII-lea al PCUS ținut în octombrie 1961, liderul de atunci al partidului, Nikita Hrușciov, a servit participanților la Congres încă o serie de dezvăluiri despre crimele lui Stalin. În această atmosferă militanta bolșevică Lazurkina a luat cuvântul  și a dezvăluit participanților că i-a apărut Lenin în vis și i-a spus: „Mi-e greu să mă odihnesc alături de Stalin, care a făcut atât rău Partidului”. După această cuvântare participanții la Congres au votat imediat scoaterea rămășițelor lui Stalin din Mausoleu.

după Nicolas Werth, Istoria Uniunii Sovietice de la Hrușciov la Gorbaciov, Corint, 2000.

Fotografia:  „Fototeca online a comunismului românesc”, 

Conţinut: Gheorghe Gheorghiu –Dej, Petru Groza, Vasile Luca, Ana Pauker, C.I.Parhon, Chişinevselu Iosif îndreptându-se spre parcul de cultură şi odihnă „I.V. Stalin”, cu prilejul inaugurării acestuia. (1.05.1951). Cota: 36/1951

Halva de morcovi

E o reteta indiana care va pica foarte bine in serile mai reci de toamna.

Aveti nevoie de :


- 5-6 morcovi voinici
- 0,5 l lapte
- 3-5 linguri de zahar (dupa gust)
- jumatate de lingurita de cardamon macinat, sau semintele de cardamon de la vreo 6 pastai de cardamon zdrobite,
- o lingura de unt topit
- un pumn de stafide
- 20-25 de migdale decojite, caju sau alte asufel de nuci, dupa preferinta.

Neaparat un vas cu fundul gros, preferbil un vas de fonta

Din cantitati ies 2 portii generoase sau 4 mai mici.

Se curata morcovii si se dau prin razatoarea mare.
Se pun cu laptele la fiert pe ochiul mic, cu focul cam la 3/4. Se fierbe si se amesteca des, pentru a nu da in foc. Cand scade cam 25% se pune zaharul, cardamonul, si untul topit. Se continua fiertul si amestecatul.
Cand mai ramane putin  lapte lichid se pun si migdalele si stafidele. Se lasa sa fiarba in continuare pina scade de tot, ajungand la consistenta unei budinci.

Aveti rabdare, operatiunea dureaza in jur de o ora.

Dar va spun ca merita...

Biertan -Cetăți transilvane

Biertan este de departe cea mai impresionantă cetate -biserică fortificată construită de sașii din Transilvania. E un sistem de fortificații cu mai multe incinte, cu turnuri de apărare împrăștiate ici și colo pe pantele dealului în vîrful căruia se află biserica impunătoare.
Imaginile spun mai mult decît pot eu descrie.

Valea Viilor - Cetati Transilvane

Cand iesi din Medias in drum spre Sighisoara, la putini kilometri, se face un drum la dreapta cu nimic altfel decat celelalte ulite pornite din drumul national, anuntat de un indicator pe are il remarca doar ochii care sunt interesati sa-l gaseasca: Valea Viilor.

Acesta e drumul care va duce spre una dintre cele mai interesante biserici fortificate sasesti, monument inscris pe lista UNESCO. Drumul spre Valea Viilor.

Vii nu am prea vazut prin zona (desi in vechime comunitatea saseasca a practicat viticultura), insa a ramas biserica-cetate.

Aici numele de biserica-cetate e cel mai potrivit decat oriunde altundeva. Comunitatea, nu prea mare, deci cu o putere economica relativ modesta, a dat dovada de inventivitate maxima. Deoarece nu erau bani de o biserica si un sistem de fortificatii prea amplu, au facut din chiar biserica o cetate.
Inchisa cu poarta de castel, iar turnul bisericii e la nevoie si un bastion amenintator pentru dusman.

Neaparat de vazut. Daca aveti nesansa sa nu gasiti custodele bisericii prin preajma, cum am patit eu, intrebati la primarie care e imediat langa. Oameni foarte binevoitori au dat telefoanele necesare si am putut vizita biserica. Multumesc pentru ajutorul lor!

Langa biserica este si un modest dar foarte interes ant muzeu al comunitatii sasesti, care prezinta si vremurile bune, dar mai ales drama disparitiei acesteia din sat.

Mediaș - Cetăți Transilvane

Mediașul are neșansa să fie între două atracții turistice majore, Sibiul și Sighișoara, care atrag pe mai toți turiștii. Și e păcat pentru că are o piață centrală frumoasă, cu o biserică fortificată impunătoare. Primăria a avut bunăvoința să facă centrul pietonal, cât să ai ocazia să admiri totul fără să fii bruiat de mașini. Deși pe ansamblu mai micuț decât concurentele la luat caimacul turismului cultural-istoric, atmosfera sa liniștită și  provincială poate fi un avantaj. Ca să nu mai spun că poate fi luat în calcul ca bază pentru explorat regiunea, deoarece ofertele de cazare au prețuri interesante în comparație cu Sighișoara, de exemplu. Vă recomand să treceți pe la Traube pe la restaurant. Atmosfera e oarecum înțepenită, dar vă veți dezmorți când vine mâncarea, căci măncarea e făcută să te lingi pe degete. Mi-a rămas în minte ciorba de tarhon, iar papanașii sunt efectiv delicioși, fiind papanași adevărați, și nu gogoșile care se vând prin alte părți sub acest nume.

Cu ochii larg deschiși

Julian Barnes, Cu ochii larg deschisi, Nemira 2016, trad. Radu Paraschivescu

Cum ar fi să ai pe Julian Barnes drept ghid într-o galerie de artă?
Eseurile despre artă ale lui Julian Barnes stranse sub titlul Cu ochii larg deschiși, îți oferă ocazia de a aprecia capodopere ale picturii ultimelor două secole, însoțit de sensibilitatea și erudiția lui Julian Barnes. O trecere in revista a marii arte, Gericaut, Delacroix, Courbet, Manet, Degas, Bonnard, Magritte, Lucian Freud, fără a epuiza numelor de mari pictori a căror operă este abordată în această carte.
O abordare cu modestie, căci Flaubert atrage atenția că arta nu poate fi explicată printr-o altă artă (cea a cuvântului).
O provocare să vă întoarceți la pictorii pe care îi știați deja, sau să descoperiți pe alții.

Războiul celor Două Roze

John Warren, Războiul celor Două Roze și Regii Casei de York

Nu o să vă plictisesc acum cum a fost cu războiul, căci nici rozele nu au fost chiar roze, ci mai mult o convenție literară de care Shakespeare este oarecum de vină.

Un membru al aristocrației care voia să-șifacă dreptate putea folosi forța sau legea, sau pe amândouă. nedispunâmd de poliție sau armanată permanentă, regele era obligat să se bazeze pe aceia care nu erau imparțiali. E o exagerare să spunem că legea era controlată de criminali, dar, ca în toate exeagerările, există și adevăr aici. În orice caz, interesul regelui față de lege și ordine era limitat. Atâta vreme cât nu existau încălcări majore sau de proporții ale ordinii publice sau acte de sfidare ale autorității regale, atît timp cât veniturile regale nu erau afectate, cât trădătorii nu erau ascunși, regele putea să fie mulțumit de activitatea sa. În cele din urmă, nu se făcea să piardă bunăvoința magnaților anchetându-i prea insistent pentru cazuri de corupție sau trafic de influență sau de mituire. Erau foarte multe legi în sec. al XV-lea în Anglia, dar mai reu era să fie aplicate”.

Schimbați câteva cuvinte și parcă e România secolului XXI.

Beneficii. Yoga cu picioarele pe pamant

Daca tot e sa te apuci de yoga, te intrebi ce beneficii pot fi.
Ce pot eu sa spun ca unul care fac asta de vreo 2 ani din care unul ceva mai perseverent?
Ceea ce sigur va bucura pe doamne si domnisoare, da, yoga lucreaza corpul. Nu spectaculos ca un program de fitness, dar lucreaza. Nu-i nici o surpriza ca practicantele de yoga sunt, zdrobitor, majoritare.
Te energizeaza. Pe cuvant, puteti inlocui cafeaua de dimineata cu o sedinta de jumatate de ora de yoga. Pe acelasi motiv nu recomand yoga seara la ore tarzii. La un moment, constrans de alte obligatii, am mers la niste ore de yoga programate seara mai tarziu. Pace sa dorm dupa aceea. Organismul se incarca cu energie si e gata de actiune si nu de somn. Si daca trebuie a doua zi sa va treziti dimineata sa mergeti la sujba, o sa fie cam greu.
Concentrarea asupra posturilor si asupra respiratiei este o forma, la modul cel mai simplu al acceptiunii, de meditatie. Alungati grijile si uratal din mintea voastra.
Una peste alta ajuta sa va tina in forma. Ia uitati ce facea Iyengar la 59 de ani, o varsta cand altii se gadesc la pensie si la modelul de baston.

Maestrul. Yoga cu picioarele pe pământ

Oricât sunteți de dornici să învățați de prin cărți și filme, Yoga se transmite tradițional prin învățarea cu cineva care are o cunoaștere anterioară mai profundă a lucrurilor, un maestru, un guru. Lucrurile nu trebuie absolutizate, guru nu este un obiect de venerație, dar în mod sigur este o cauză de inspirație ca să ajungeți să vă implicați în practica yoga.
Acum este o inflație de profesori de yoga. E greu de făcut o alegere, numărul impostorilor fiind mare.
Totuși pot fi găsite niște criterii.
Într-un articol anterior îl dădeam exemplu de practică pe Peter Hurley. Peter Hurley, (ați văzut ce frumos respiră ?), a studiat cu Tim Miller. Tim Miller a fost elevul lui Pattabhi Jois. Iar Pattabhi Jois a fost discipolul lui Krishnamacharya. Iar Krishnamacharya e tăticul a ceea ce înțelegem astăzi ca fiind yoga.
Ce vă spune asta? Un maestru nu apare din senin. Trebuie să fi avut și el un maestru. Cu cât legătura aceasta e mai strânsă cu o școală reputată a împărtăși tradiția yoghină așa cum a fost ea sistematizată de Krishnamacharya cu atât șansele sunt mai bune să aveți a face cu un maestru de calitate și nu cu un simplu exploatator al modei.
Alți discipoli ai lui Krishnamacharya care au dezvoltat școli reputate de yoga sunt Iyengar, Indra Devi (prima discipolă femeie a lui Iyengar), A.G. Mohan. Astfel au apărut denumiri precum Ashtanga Yoga (ce cu umilință încerc și eu să practic) nume folosit de școala lui Pattabhi Jois, sau Svastha Yoga folosit la școala lui A.G. Mohan. În ce privește pe Iyengar se vorbește chiar de Iyengar Yoga. Diferențele nu sunt esențiale, sunt practicanți care au trecut prin toate școlile. Există să spunem doar deosebire de nunață, de pus accentul pe un aspect sau altul al practicii.
Și pentru inspirația dumneavoastră o demonstrație făcută de 6 discipoli „de frunte” ai lui Pathabhi Jois, în prezența maestrului, destul de în vârstă atunci, prin anii 1980. E și Tim Miller acolo.

Slimnic, Cetati transilvane

Pe drumul dintre Sibiu si Medias, e o cetate pe care nu trebuie sa o ratati Slimnic.

Din pacate m-am confruntat aici cu problemele turismului local. În esență m-am uitat ca ... la poartă ...

Pentru că cetatea era închisă, și nici o informație disponibilă ce putem face în acest caz. O fi fost castelanul în concediu.

Așa că am dat ocol cetății.

Am cules o pară.

Am admirat cerberii locali (prietenoși de altfel). 

 

 

Alba Iulia, Cetati transilvane

 

Am auzit cuvinte frumoase despre Alba Iulia,  cetatea este renovata acum, si poate deveni un centru de interes turistic major.

Asa ca am dat o tura si prin Alba Iulia sa vad ce si cum.

Da, cetatea este fatuita, vopsita, miroase a var proaspat ca sa zic asa.

Vechea catedrala din cetate e un mausoleu al principilor Ardealului (incusiv un fiu al lui Iancu de Hunedoara se afla ingropat acolo). Asa ca aveti istorie din belsug.

Niste garzi in costume de epoca incearca sa mai anime atmosfera.

Totus,i daca nu se schimba ceva in conceptia de ocupare a spatiului imobiliar, efortul acesta de renovare nu va duce nicaieri. Cetatea este cam "moarta".

Aproape tot spatiul cetatii este ocupat de caldiri administrative, autoritati militare, autoritati locale, bisericesti, o cladire administrativa a universitatii, muzeu. Totul e un decor frumos, dar absolut nepopulat, nu are "suflet" deloc.

Cineva trebuie sa fugareasca pe toti acesti birocrati din centru si sa redea spatiul oamenilor. Atunci poate ca cetatea va avea o sansa sa devina un magnet turistic. Altfel, nu.


 

Calnic, Cetati transilvane

 

 

Călnicul adăpostește o cetate cum rar aveți șansa să vedeți oriunde prin Europa, o cetate medievală în adevăratul sens al cuvântului, păstrând destul de bine aspectul ei de pe la 1200, adică pe vremea cruciadelor.  Istoria particulară a cetății ne-a oferit această șansă. Cetatea a fost construită de o familie de nobili, Kelling, care au dat și numele așezării, fiind atestați pe la 1267. Cetatea are în centru un turn locuință ( keep ca sa folosesc numele anglo-saxon) caracteristic Evului Mediu european. Incinta este pretejată de un zid care adăpostește și o capelă. Familia s-a stins pe linie barbateasca si pe la 1430 cetatea a fost vanduta comunitatii locale de către mostenitori. Comunitatea a conservat cetatea aproape în starea inițială. În mod obișnuit, astfel de reședințe nobiliare au evoluat, nobilii transfărmându-le în cursul vremurilor cerințelor de confort și modă apărute în renaștere sau în perioada barocă. De aceea avem foarte rar ocazia să vedem o reședință nobiliară așa cum era ea pe timpul cruciadelor. Dacă mergeți la Câlnic aveți această rară ocazie.

 

Cetatea este pe drumul între Sibiu și Sebeș, după ce intrați în județul Alba atenție la indicatoare, trebuie să virați undeva la stânga. Cel mai bine este să aveți o mașină la dispoziție, transportul în comun nu pare să fie o opțiune reală pentru a face turism la Câlnic.