Istoria Poloniei. Terenul de joacă a lui Dumnezeu

Norman Davies, Istoria Poloniei. Terenul de joacă a lui Dumnezeu, traducere Carmen Bartl, Polirom 2014 (2 vol.)

Eu nu cunosc istorii ale Poloniei care sa fi fost traduse in romaneste. Deci e un eveniment sa puteti citi o istorie completa a Poloniei in limba romana.

Nu va povestesc aici Istoria Poloniei. Subtitlul "Terenul de joaca a lui Dumnezeu" va spune deja ca e o istorie care nu duce lipsa de evenimente marcante si rasturanari dramatice. De la marele stat polonez, o mare putere medievala, pina la disparitia Poloniei. Apoi renasterea acesteia in secolul al XX-lea.

In plus este o istorie a unei natiuni din estul european. Intr-un context geografic si cu provocari de multe ori similare cu cele pe care le-am suportat si noi romanii. Adica ocazia de a ne intelege, prin comparatie, propria noastra istorie.

Petru Groza

11 martie 1945. Abia instalat în funcţia de prim-ministru Petru Groza în vizită la legaţia sovietică.

Fototeca online a comunismului românesc cota 106/1945(102/1945)(101/1945)

Petru Groza a fost şeful primului guvern comunist instalat în România la 6 martie 1945. Dar nu în această calitate îl amintesc aici , ci pentru că a fost urmaşul lui Parhon la conducerea Republicii Populare Române din 1952 până în 1958, când a răposat. Adică Preşedinte al Prezidiului Marii Adunări naţionale, funcţie echivalentă cu cea de preşedinte pe vremea aia.

Groza a fost în tinereţile sale dornic să facă politică la Partidul Naţional, ca orice ardelean respectabil. Numai că ăştia erau oameni serioşi, Maniu nu înghiţea orice arivist, aşa că „naţionalii” s-au dovedit a nu fi pe măsura ambiţiilor lui Groza, că nu s-a arătat gata să-l facă mare peste bucate. După ce s-a plimbat pe la averescieni, până la urmă, om ambiţios cu dorinţă de a fi şef, şi-a făcut propriul partid, Frontul Plugarilor, partid de buzunar, cu audienţă doar în regiunea Hunedoarei pe unde îşi făcea afacerile şeful.

Şi cum orice partid are nevoie de bani ca să supravieţuiască, lui Petru Groza nu i s-a părut nimic rău în a deveni paravan pentru fondurile prin care Cominternul finanţa Partidul Comunist în România. Aşa a devenit el tovarăş de încredere al comuniştilor.

Care, drept mulţumire, l-au pus şef peste primul guvern comunist din România, că tot aveau nevoie de unul care să dea bine că e guvern de largă concentrare democratică, nu comunist de-a dreptul.

Guvernul acela cu Zaroni despre care Păstorel scris:

Caligula imperator

A făcut din cal senator!

Domnul Groza, mai sinistru,

A făcut din bou ministru!

Sau (tot de Păstorel) :

În guvernul Groza, cel de concentrare,

S-au primit trei membri, pentru completare,

Însă ca să fie cabinet etern,

Îmi bag şi eu membrul … în acest guvern!

Asta a ţinut cât comuniştii s-au instalat bine după care nu au mai avut nevoie de el. Cum tocmai înnebunise Parhon, i-au dat lui Groza funcţia de Preşedinte, că oricum nu avea nicio putere acolo.

Altfel, a făcut şi el un bine ţării! Când a răposat a ţinut să fie îngropat cu popi şi tot tacâmul ortodox. Tovarăşii de partid i-au făcut funeralii naţionale,cum se cuvenea unui şef de stat, fotografiate, filmate şi date la jurnalul de actualităţi, aşa că a în anii ăia de cumplit ateism materialist ştiinţific s-au văzut popi la o ocazie oficială. 

Our Man in Havana

Graham Green, Our Man In Havana, Vintage Classics, 2001 (ediţia originală 1959)

Este o carte care s-a bucurat de o ecranizare la fel de reuşită ca şi romanul în sine, ceea ce i-a adus o faimă mondială.

E o lectură bună pentru vacanţă, plină de umor. Dar mai ales o recomand celor care suferă de mania conspiraţiilor, şi cred că lumea funcţionează după aranjamentele unor puteri oculte (mai ales cu referire la spioni).

Romanul este povestea unui vânzător de aspiratoare din Havana, căruia nu-i prea merg afacerile, cheltuielile nebuneşti ale fiicei îl presează să facă urgent rost de bani, deci se face un fel de spion.

Spun un "fel de spion", căci, recrutat de serviciile engleze, evident că nu are nimic de oferit acestora şi le trimite ştiri din presă ca fiind mari secrete, şi schiţe de piese de aspirator ca schiţe de arme secrete.

Interesant este mecanismul acceptării acestor pseud informaţii secrete: serviciile secrete lucrează cu secrete, deci ele sunt predispuse să accepte orice ca fiind un material al muncii lor. La aceasta se adaugă carierism, comoditate şi alte păcate umane care fac din modestul vanzator de aspiratoare un agent de bază al serviciilor secrete.

Lucrurile nu rămân la acest nivel. Ritualul muncii de spion, stârneşte pofta serviciilor secrete concurente, care mirosind un secret, deşi nu există niciunul, se amestecă în această poveste. Aşa că ne trezim într-o lume cu asasinate, acţiuni în forţă ale poliţiei, totul evident pentru nimic.

Desigur romanul poate fi citit îşi într-o altă cheie, şi în mod sigur Green a urmărit acest lucru dând câteva indicii în carte. Este şi o carte despre construcţia narativă, care este construită de autor dar şi se "autoconstruieşte", despre pactul ficţional care are nevoie de acceptarea celui care receptează naraţiunea.

Dar trecând de astfel de interpretări, o să vă amuzaţi în mod sigur de toată această tevatură care se declanşează în jurul unor secrete care nu există.