Clafoutis

Intai sa ma explic: restaurantele frantuzesti nu prea au reusit sa ma impresioneze cine stie stie ce. Trecand peste problema meschinariei portiilor, doua firmituri asezate decorativ pe o farfurie neaparat mareeeee, asa se pare ca e obiceiul, bucataria de restaurant fratuzesc e o pacaleala: mancaruri care se gatesc cu efort si riscuri minime pentru bucatar, totul acoperit de o prezentare frumoasa si de calitatea ingredientelor. Sigur, esti constient de regula celor 20 maxim 30 de minute in care chelnerul trebuie sa-ti aduca mancarea pe masa la restaurant, dar asa economie de mijloace ca in restaurantele frantuzesti mai rar.

Totusi cate ceva e de invatat. Un exemplu e clafoutis. Un desert extreme de usor de facut, dar delicios.

Eu am facut un clafoutis cu caise, dar se poate face si cu cirese, visine, fructe de padure, sau orice fruct dulce-acrisor cu pulpa relative moale.

Ingredinete:

125 g faina
250 ml lapte
2 oua
60 g zahar
50 g unt topit
esenta de vanilie
fructe cat sa acoperiti suprafata tavei.

Cantitatile sunt suficiente pentru o tava cu diametrul de 23 cm. Puteti sa faceti prajitura si intr-o tigaie de Teflon, daca nu are un maner de plastic care sa se topeasca in cuptor.

Se unge tava cu unt. Se aseaza fructele (ciresele merg si cu samburi, caisele se pun in jumatati) cat sa acopere suprafata tavii. SE presara cu putin zahar ca sa lase ceva suc, cat va ocupati cu aluatul.

Intr-un castron se amesteca restul ingredientelor.  E practic un aluat de clatite.

Se toarna aluatul peste fructe.

Se da la cuptorul care a fost incalzit in prealabil la 220 grade (maxim- la cuptoarele obisnuite).

Se coace 40-45 de minute.

Presarati cu zahar pudra. De preferinta se consuma cald.

Marturisiri Corneliu Coposu

Marturisiri Corneliu Coposu- In dialog cu Vartan Arachelian, Editura Fundaţia Academia Civica, 2014

Pentru ca s-au împlinit 100 de ani de la naşterea lui Corneliu Coposu nu am trecut cu vederea această carte de memorialistică.

E o carte interesantă dincolo de faptul dacă sunteţi admirator sau nu al personalităţii lui Corneliu Coposu. Sunt multe mărturii de participant direct la evenimente importante din istorie, impresii despre oameni cunoscuţi în mod nemijlocit, care în mod sigur ţin viu interesul cititorului acestei cărţi.

C.I. Parhon -fişă de comunist

In imagine C.I. Parhon, în centru lângă Gheorghiu-Dej la Conferinţa naţională PCR din octombrie 1945

Fototeca online a comunismului românesc cota 259/1945

Altfel mare savant endocrinolog, C.I. Parhon a acceptat să facă figură de vitrină în folosul propagandei comuniste. 

Aceştia ca mulţumire l-au pus să fie primul Preşedinte al României comuniste. Mă rog, funcţia nu se numea aşa, era Preşedinte al Prezidiului Marei Adunări Naţionale, funcţie echivalentă cu cea de şef de stat. A fost în funcţia asta din 1948 (după ce s-a proclamat republica) până în 1952. Nu avea vreo putere reală, primea ambasadori, era scos ca sfintele moaşte pe la manifestaţii. Dădea bine. Comunisştii în general nu prea se puteau lăuda cu ştiinţa de carte, era bun cineva cu activitate ştiinţifică pe bune de pus în vitrină.

Iată cum îşi aminteşete istoricul Radu Constantinescu de el:

"Doctorul Parhon, de, cel cu gerontologia, cu apa de viaţă lungă, cu elixirul tinereţei, cu ... aşa, după ce Parhon fusese luat cu binişorul de sub biroul prezidenţial unde se băgase ca să joace bile, dus la el acasă şi ţinut sub cheie. De vină  era tratamentul pe care şi-l prescrisese chial el, luase nişte buline, ca să trăiască veşnic, din păcate viaţa lungă nu se dobândeşte decât cu preţul adâncirii în bătrâneţe, care bătrâneţe este ..., în fine. Aşa că Parhon, cel pe care-l băteau în cuie pe toţi pereţii instituţiilor publice, acolo unde fusese poza  M.S.Regelui; Parhon zic, care, cu vârsta se ciurpecise de tot şi ajunsese să semene bine de tot cu sân' Chira, Doftoru' Fărăr de Arginţi; era un sfânt care se chema aşa, îl zugrăveau împreună cu alţi sfinţi vindecători, fiecare avea specialitatea lui; Cosma cu oftica, Damian cu buba rea, Chira cu ducă-se pe pustii, Ioan cu cataroiul, Pantelimon cu... nu mai ştiu cu ce era sân' Pantelimon, Parhon carevasăzică îl puseseră preşedintele Re-Pe-Re. De la o vreme, însă, se cam luaseră de gânduri, tovarăşii. Parhon, în loc să iscălească ce i se punea în faţă desena iepuraşi. Nici măcar nu-i desena frumos. Aşa că l-au scos pe doctoru', de acolo, din Dealul Mitropoliei - prezidentul rezida la Marea Adunare Naţională, într-un birou mai dosnic-, l-au dus acasă, la Şosea, douăzeci de ani nu s-a mai auzit nimic de el, se ştia numai că trăieşte. Lumea zicea că ar fi fost congelat, la cererea lui, pentru ca să vadă cum o să fie după aceea, astea erau prostii, însă. Am fost şi eu odată la el acasă, îl ţineau din scurt două babe, moşul era bine, sănătos, doar că dăduse în mintea copiilor. Mi-a cerut bani, i-am dat nişte mărunţiş. Mi-a cerut bomboane, nu i-am dat, n-aveam. A insista să joace fripta, i-am făcut pe plac. M-a întrebat unde e Vasile, Vasile era bunicu-meu, leat cu Parhon. amândoi născuţi când cu Războiul de la şapteşapte, pe urmă..." (100 de istorioare cu istoricii Epocii de Aur)

Muntele vrajit

Thomas Mann, Muntele vrajit

Pina acum nu m-am indeletnicit cu lectura de romane de Thomas Mann. Am indraznit sa incep cu mult laudatul "Muntele vrajit".

Concluzia mea: Thomas Mann e un autor genial care a avut un editor prost.

Adica... Thomas Mann este genial in a dezvolta o antinaratiune, sau o naratiune care se devoreaza pe sine însăsi. Dorind sa descrie lumea muribundă antebelică, Thomas Mann construieşte o lume în care timpul devine irelevant, orice acţiune având semnificaţie doar în raport cu absolutul extincţiei. Naraţiune, pe de altă parte, este în esenţa ei o înşiruire de fapte care au o desfăşurare cronologică. Evident trebuie să fii genial să narezi ceva şi în acelaşi timp să duci noţiunea de timp la casat ca în programul rabla. Lui Thomas Mann îi reuşeşte acest lucru, fără îndoială. Timpul dispare în lungi descrieri, cele culinare sunt fără egal, false introspecţiuni, şi  "filozofeli de cafenea".

Partea neplăcută e că nu a avut un editor care să-i spună hotărât să mai scurteze romanul. Căci după ce prinzi (sau te prinzi în) jocul autodistructiv pus la cale de Thomas Mann în legătură cu timpul în romanul său, se instalează inevitabil plictiseala.