Despre carte am aflat când am văzut filmul.
Cartea nu este chiar atât de stupidă precum filmul în cauză. Autorea ştie să îmbine pasajele bune pentru revistele glossy, cu consideraţii care pot da ceva de lucru şi neuronilor.
Probabil aşa se explică şi marele succes al cărţii: este o combinaţie reuşită de platitudini bune pentru întreţinut supleţea neuronului singuratic, cu câteva lucruri care dau impresia că e ceva deştept dincolo ele.
Să nu vă aşteptaţi la prea mult, totuşi. E doar o poveste corecta politica si afectata de ideosincraziile americane (americanesti) despre realizarea personala.
Partea cu Italia (Eat...), ca şi în film, e cea mai savuroasă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu