Cozonac

Pentru acest Craciun am facut cozonac. Nu a iesit chiar o capodopera, dupa cum se observa in poza, dar nici rau nu este.

Ingrediente:

10 oua
1 kg faina
300 g zahar (plus 3 linguri pentru crema de nuca)
600 ml lapte
250 g unt
1 pachet de drojdie de 50 g
200 g nuca
esenta de vanilie si rom (vreo 2 lingurite din fieare)
o lingura de coaja de lamai
un praf de sare

Cantitatile sunt pentru 2 cozonaci.

Am separat albusul de galbenus.
Se activeaza drojdia cu doua linguri de lapte caldut si doua de faina amstecate cu pachetul de drojdie.
Galbenusurile se bat cu zaharul spuma. Se aduga apoi 400 ml lapte,  aromele si coaja de lamaie
Se adauga apoi faina si drojdia. La urma se adauga si albusul batut de la 4 oua. Se framanta bine pina cand aluatul incepe sa se dezlipeasca de pe vas. Apoi Sse adauga untul topit si se framanta in continuare pina se incoporeaza bine.

Se lasa la crescut la un loc cald pina isi va dubla volumul.

In acest timp se face crema de nuca. Se prajesc usor nucile vreo 5 minute. Se macina fin. Apoi se incalzeste laptele (200 ml) si se amesteca cu nuca macinata si 3 linguri de zahar si un pic de rom. Se amesteca bine la foc mic cat sa capete o consistenta cremoasa. Se ia de pe foc si se incorporeaza albusul batut de la 3 oua.

Aluatul crescut se intinde pe o suprafata data cu putin ulei se aplica crema si se ruleaza asemanator unei rulade.

Se pune in tava si se lasa din nou la crescut cel putin jumatate de ora.

Se unge la final cu un ou batut si se da la cuptorul incins la 180 grade pentru o ora.

De ce iubim femeile

Mircea Cartarescu, De ce iubim femeile, Humanitas

Pentru ca e vacanta hai sa vedem ce raspuns da Mircea Cartarescu la aceasta infinita intrebare: De ce iubim femeile?

Cum de altfel ma asteptam, cartea nu va da un raspuns decat in termenii unui sondaj al experientei livresc-pseudo-biografice privind carcactere feminine care s-au intersectat cu simtirea de scriitor a autorului.

Caracterele sunt mult prea exemplare ca sa le putem banui de autenticitate, dar Cartarescu povesteste bine, are darul de a spune lucruri cum nu prea exista prin literatura romana, si lectura nu poate fi decat agreabila.

Yagyū

Alon Adika, http://www.japantimes.co.jp/life/2013/05/05/travel/yagyu-naras-hidden-village-of-the-shoguns-sword-masters/#.VJXccc8R

Musashi a mers spre dealul Kasagi, in valea Yagyū, deoarece dorea sa-l intaneasca pe unul dintre cei mai importanti luptatori ai vremii, pe Yagyū Muneyoshi (sau Munetoshi). Atat de important incat descendentii sai Muneori si Mutsuyoshi au fost maestri de arte martiale ai shogunilor Tokugawa, cei care au condus Japonia dupa 1600.

Musashi va primi o lectie indirect, observand perfectiunea taieturii in tulpina unui bujor facuta de maestrul Muneyoshi. Afland ca Otsu se afla si ea la castelul familieiYagyū, Musashi va abandona insa gandurile de a se lupta cu Muneyoshi. Si isi va continua peregrinarile. Jotaro, abandonat, se va alatura si el lui Otsu.

Domeniul familiei se afla la doar 16 km de Nara. Astazi Yagyū este doar un satuc linistit. Doar un templu fondat de familia Yagyū, in curtea caruia se afla si mormintele celebrilor luptatori, pastreaza cateva relicve tinand de istoria familiei.

Mai multe despre localitate in Japan Times http://www.japantimes.co.jp/life/2013/05/05/travel/yagyu-naras-hidden-village-of-the-shoguns-sword-masters/#.VJXccc8R

Evul Mediu dietetic?

Multi oameni considera Evul Mediu ca o epoca intunecata in care oamenii sufereau de tot felul de lipsuri. 

Lucrurile sunt mai nuatate. Daca ne gandim la mancare lucrurile nu stateau prea rau, cel putin la cantitate, desi am putea aduce unele critici cu privire la continutul in vitamine al dietei medievale. Avem consemnate ratiile unor calugari, care conform canoanelor, ar fi trebui sa manance cu retinere, deci nu ne aflam in fata unor cantitati exceptionale.

Ratia pe zi era de 1,7 kilograme de paine (vreo 5 franzele obisnuite), un litru si jumatate de vin sau bere (no comment!!!) 100 grame de branza, si cam un sfert de kilogram de pireu de linte sau naut. Asta inseamna cam 6000 de calorii, cam dublul la ce dieteticienii recomanda unei persoane active.

In zilele de sarbatoare (si nu erau putine la cati sfinti importanti erau de sarbatorit) primeau unii 6 oua si 2 pasari, altii un kilogram de carne, iar ratiile de branza si piure se dublau.

E adevarat ca nu era prea mult rafinament, painea era principalul aliment, dar cantitatile erau mai mult decat indestulatoare.

Trebuie sa va imaginati si ce garaieli si flatulatii insoteau viata de fiecare zi cu un astfel de meniu...

My Life in France

Julia Child, Alex Prud'homme, My Life in France, 2006

Cine este pasionat de gatit stie cine este Julia Child. Pentru toti ceilalti: Julia Child este cea care i-a invatat pe americani sa gateasca  si sa manance si altceva decat barbeque si aspicuri indigeste. A adus bucataria franceza in caminele americane. In fine a fost si prima vedeta de televiziune in domeniul emisiunilor culinare. (pe vremea cand Jamie Oliver nici nu se nascuse).

Cartea va da ocazia sa descoperiti si un om extraordinar.

Julia s-a nascut intr-o instarita familie din California. Partea buna este ca aceasta i-a dat ocazia sa dobandeasca o anumita educatie. Partea proasta era ca era evident destinata unei vieti plate si materialiste specifice mediului sau social. Tinand seama ca era si foarte inalta (1.90) ceea ce cam descuraja eventualii pretendenti, se indrepta, probabil, spre a deveni o domnisoara batrana cu ceva avere si ticuri caracteristice.

Al doilea razboi mondial va schimba aceasta stare de lucruri. Se angajeaza in armata, lucreaza pentru OSS (stramosul CIA, insa nu era vreo Mata Hari, ci doar o secretara care gestiona documente). Astfel calatoreste in lume (Asia) si mai ales il cunoaste pe Paul Child care ii devine dupa razboi sot si un sprijin foarte pretios si intelegator in demersurile sale, chiar si atunci cand pareau fara vreo finalitate practica. Paul Child este prezent în carte prin fotografiile sale, fiind un pasionat al fotografiei, si evident un artist si in acest domeniu.

Paul Child era el insusi o "figura". Artist autodidact, boem al nebunilor ani interbelici, calatorise peste tot in lume (ca marinar), si statuse in Franta o perioada lunga de timp.

Proaspetii casatoriti vor primi "cadou" o numire a lui Paul intr-un post modest pe langa Ambasada SUA din Paris (astazi am spune ca era un fel de angajat in PR).

Si asa incepe aventura frantuzeasca a Juliei Child. Care se indragosteste de mancarea frantuzueasca. Fiind o femeie activa, nu se multumeste  sa fie doar sotie de membru in corpul diplomatic, ci se pune sa studieze temeinic bucataria franceza la renumita scoala Cordon Bleu. 

Dupa absolvire impreuna cu niste prietene frantuzoaice pasionate va incepe sa predea cursuri de bucatarie frantuzeasca in special pentru publicul de expati din capitala Frantei.

Si mai ales incepe marele ei proiect: o carte de bucate care sa faca retetele bucatariei franceze accesibile americanilor. Nu o simpla colectie de retete, ci retete regandite in asa fel incat sa tina seama de ingredientele accesibile unei familii americane, de caracteristicile acelor ingrediente (de exemplu a cercetat cum faina americana se comporta comparativ cu faina frantuzeasca si a descoperit ca indicatiile din retetele franceze sunt de neaplicat in America, si trebuie adaptate, datorita caracteristicilor foarte deosebite), de utilarea obisnuita a unei bucatarii americane (cum sa faci bagheta frantuzeasca acasa, atat timp cat francezii mancau bagheta facuta in brutarii profesioniste, cu cuptoare profesionale). Fiecare reteta trebuia sa fie testata si pasii descrisi in amanunt.

Aceasta carte aparuta in Statele Unite (scrisa impreuna cu prietenele ei din Franta) va fi un mare succes, in ciuda volumului sau apreciabil si pretului destul de piperat.

Dincolo insa de aspectele profesionale ale povestii Juliei, din carte reiese si un observator atent si dibace al oamenilor, al obiceiurilor, un om care comunica extraordinar cu  si iubeste Franta. Cine este indragostit de Franta, mai ales Franta anilor 1950 trebuie sa citeasca neparat aceasta carte.

Dupa ce misiunile in strainatate ale sotului se termina Julia se intoarce in Statele Unite. Isi promoveaza cartea si la TV. In urma unei emisiuni de promovare, postul respectiv primeste scrisori in care este rugat sa o mai dea pe "doamna cu gatitul" si de aici se naste o emisune proprie culinara, care va fi la randul ei un succes, si transforma pe Julia Child in vedeta naţională în America.

Autobahn, Kraftwerk, 40 de ani

Acum 40 de ani exact se lansa albumul Autobahn al celor de la Kraftwerk. A fost o revolutie. Pentru prima data muzica electronica devenea muzica de succes. Muzica electronica se mai facuse, dar era privita doar ca un experiment pentru "initiati". Sau cel mult ca efect aditional in cadrul altor tipuri de spectacol muzical. Dar cu Autobahn lucrurile s-au schimbat. 

Stramosii nostri cei sturlubatici

Pentru ca tot ne tragem din daci si din romani, cum zice manualu' de istorie, ia sa vedem cum stateau stramosii romani cu sexul! Ca vorba aia, daca nu stateau bine nici noi nu am fi urmasii lor, nu-i asa?

Spre deosebiri de vremurile noastre, care sunt influentate de conceptia crestina si notiunea de pacat asociata sexului, strabunii romani nu aveau astfel de retineri, pentru bunul motiv ca erau pagani.

De altfel traiau intr-o lume in care imaginile legate de sexualitate erau peste tot. Organul sexual masculin era un simbol apotropaic, adica alunga duhurile rele. Tinand seama de aceasta binevenita functie era expus mai peste tot. Hermele (hermai) se puneau  la rascruci, la intrari, la hotare. Erau un pietroi cu un cap, si (mai ales) cu ... ce se vede in imagine (un exemplu de herma dintr-un muzeu din Atena). Cine a fost la Pompei sa viziteze ruinele celebre stie ca multe case au la usa sculptat ceva asemanator, tot ca sa alunge duhurile rele.

Oricum oamenii erau invatai sa se vada goi, la baile pubice, sau la palestra. Ba chiar si latrina (care era un local public) era un loc de intalnire si socializare, fapt greu de imaginat pentru noi astazi.

Dar erau si alte lucruri care favorizau libertinajul stramosilor nostri.

Oamenii traiau destul de putin. O persoana care trecea de 40 de ani era deja senex, adica foarte batran, bun de pensionat am zice acum. ( a se compara cu ce intelegem noi prin pensionar astazi)

Astfel, ca erau destul de multe vaduve la o varsta la care pasiunile nu erau deloc stinse. Mai mult statutul femeii din acele vremuri nu le incuraja deloc sa-si caute un sot, ci dimpotriva.  In general femeia nu avea prea multe drepturi si datora tot timpul ascultare barbatilor (mai intai tatalui, apoi sotului). Nu putea nici macar sa dispuna de averea proprie. Totusi, in cazul vaduvelor se admitea ca acestea pot sa-si administreze singure averea. Astfel, dupa ce probabil fusesera maritate la o varsta frageda printr-un aranjament facut de tata, o tanara doamna ramasa vaduva, mai ales daca avea oarece stare, se afla intr-o pozitie fericita in care putea sa se bucure de viata. Recunoscuta in sfarsit ca propria stapana, se bucura de atentiile, sincere sau interesate, ale amantilor. Chiar daca s-ar fi dorit virtuoasa si nu-si afisa vreun iubit, oricum gura lumii o barfea ca "se tine" cu vreun scalav. Si asa ne explicam cum de avea ocazia Ovidiu sa scrie atatea poezii despre amantele sale.

Pentru barbati lucrurile erau inca si mai simple. Existenta unor sclave pe langa casa erau toate atatea ocazii de a "pacatui". Desi se mai clevetea rautacios despre stapanii care se tin toata ziua dupa scalavele lor, practica era cat se poate de acceptata. Printre copiii care se nasteau din sclave, stapanul avea destule motive sa creada ca unii erau ai sai. Fiind nascuti din sclave erau si ei scalavi. Totusi, acestia aveau, de multe ori, statutul de "dragalas" (deliciae, delicatus). Adica erau rasfatatii stapanului, primeau chiar si educatie ca un copil liber, si probabil erau eliberati la un moment dat.

Concubinajul monogam, ca si in zilele noastre, nu trezea nicio reactie negativa. Concubinajul monogam era impus uneori de situatia diferentei de statut social dintre cei doi parteneri,care facea imposibila o casatorie "oficiala". Imparatul Vespasian, ca exemplu, a trait multi ani cu o liberta foarte educata, care ii era si secretara personala, fara ca acest lucru sa genereze vreun comentariu rauvoitor.

Nu trebuie sa uitam de homosexualitate. Legatura dintre un barbat mai in varsta si un tanar adolescent era vazuta ca perfect normala. Totusi, era vazut rau daca un barbat continua sa fie "iubita" cuiva dupa ce lasa in urma adolescenta. 

Erau oare si alte oprelisti pentru acesti libertini? Asa cum ne lasa sa vedem frescele si mozaicurile, dezvelirea sanilor unei femei era considerata extrem de impudica. In frescele de la Pompei, prostituatele, infatisate in plina activitate, au sanii acoperiti pudic, cu un fel de sutien.

(inspirat de Istoria vietii private, Philippe Aries, Georges Duby)

Salata de bostan si rucola

Nu e chiar o reteta, ci un motiv de inspiratie. In fiecare toamana tarziu bostanii invadeaza pietele cu miezul lor parfumat în culori calde. Nu ai cum sa te abtii de la a lua o felie si sa o mananci cu ceva. Fie si cea mai simpla metoda de a prepara bostanul: copt in felie in cuptor, uns cu miere si cu nuca macinata. E delicios. Dar nu numai deserturi se pot face usor din bostan.

Iata aici un exemplu, aceasta salata de bostan cu rucola.

Cantitatile le stabiliti voi dupa ochi.

Luati o felie de bostan si o taiati in cubulete (fara coaja bineinteles). Faceti un mujdei de usturoi indoit cu apa si tavaliti cuburile de dovleac in mujdei. Daca aveti asa ceva prin casa, presarati si cu mac. Dati la cuptor pentru vreo 20-30 minute.

Dupa ce e gata adaugati rucola, ceapa taiata rondele si boabe de rodie. Adaugati putin ulei de masline.

Serviti cat bostanul e inca cald.

Va garantez ca nu va mai opriti din mancat.

Home: A Memoir of My Early Years

 Julie Andrews,  Home: A Memoir of My Early Years

Memorialistica poate fi o lectura interesanta daca exista acea minima sinceritate  si o suficienta luciditate pentru a se defini corect din partea celui care isi dezvaluie viata. Genul este din pacate subminat de o cantitate imensa de maculutura autojustificativa, sau plina de ifosele autorului.

Nu e cazul cu aceasta carte. Insusi decupajul "My early ears" arata o constientizare a ceea ce este relevant intr-un astfel de demers. Desigur vedeta Julie Andrews poate fi interesanta pentru cititorii de tabloide, insa omul Julie Andrews vrea sa spuna o poveste care i se pare mai importanta pentru cineva care va avea rabdarea sa citeasca aceste memorii: cum s-a construit vedeta Julie Andrews. Povestea este a vietii actritei pina la a deveni mare vedeta internationala in urma rolului din filmul Disney, Mary Poppins.

E o poveste sincera, care nu ocoleste si nu indulceste drama unei familii dezbinate in care a crescut, cu un tata vitreg figura puternic ambivalenta, un personaj negativ in plan strict personal, dar, altfel, cu merite in lansarea actritei in cariera.

Secretul succesului? Dedicatie pentru cariera de actor inca de la o varsta frageda, munca si iar munca, renuntari (la educatia formala - si se simte o urma de regret ca nu a putu sa fie o persoana culta).

Veti descoperi, dincolo de vedeta de pe ecran, un om extrem de interesant si o lectie de viata.

Contraceptia in vremuri antice

Iata o scena amoroasa din vechea Roma. E o fresca din Villa care a apartinut probabil lui  Marcus Agripa (gloriosul general din vremea imparatului Augustus - cunoscuta si ca Villa della Farnesina) de langa Roma.

De la inceput  frapeaza lipsa de "jena" a cuplului. Un baietel asteapta langa cei doi indragostiti cu un vas de apa. Sa nu ne miram. Sclavii servitori erau priviti ca niste obiecte, prezenta lor trecea efectiv neobservata.

Fresca vorbeste despre singurul contraceptiv cunoscut la acea vreme: spalatul dupa sex, probabil folosind si unele fierturi considerate spermicide.

Nu numai frescele ne vorbesc despre asta, ci chiar si Ovidius, care era in mod sigur expert in materie de amor, tinand seama ca ne-a lasat Ars amatoria. Iubita neglijata de amant isi cheama totusi sclavele cu cele necesare spalatului pentru a ascunde aceasta "rusine", ne povesteste Ovidiu intr-o poezie (Ovid, III, 7).

Desi suna bine in latina, coitus interruptus nu este pomeni nicaieri in scrierile antice.

In schimb stramosilor nostri romani, nu le erau straine practicile sexuale, care nu conduc la procreere!!!

https://flic.kr/p/9weViw

(inspirat de Philippe Aries si George Duby, Istoria vietii private)

Analiza Dictaturii Comuniste din România

Raport final al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, Humanitas, 2006

Mărturisesc cu oarecare jenă că abia acum puţin timp am citit cap coadă Raportul final al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România.

E o lectură care ar trebui făcută de fiecare român (din păcate românii sunt pre absorbiţi de televizor, şi rezultatele se văd în jurul nostru). Pentru simplu motiv că ar înţelege ceva mai bine lumea în care trăiesc. Plus că e gratis, fiind un document public, e disponibil "liber" pe internet pentru toată lumea.

Cine e familiarizat cu fenomenul comunismului din România nu va afla lucruri nemaipomenite. Însă nu acesta este rolul acestui raport , de a aduce noutăţi în cercetarea istoriei comunismului. Raportul consolidează într-o formă sistematică, cunoaşterea istorică dobândită despre fenomenul comunist din România în ceea ce poate fi considerat ca fiind a fi demonstrat temeinic. De aceea poate fi util chiar şi pentru cititorii mai sofisticaţi, ca şi lucrare de referinţă de la care să pornească abordarea altor subiecte mai controversate sau cu caracter de noutate.

Pana cand m-a cunoscut

Julian Barnes, Pana cand m-a cunoscut, Nemira 2014

O mare calitate a cărţilor lui Julian Barnes este o sinceritate a scrierii, care pare un fel de autobiografie chiar şi atunci când este pură ficţiune.

Era inevitabil ca Julian Barnes să abordeze şi tema relaţiei dintre scriitor ca persoană biografic descriptibilă şi opera sa, şi mai ales cum percepe cititorul această relaţie.

Până când m-a cunoscut este o poveste  în care un soţ intră într-o spirală a psihozei pornind de la filmele de mâna a doua în care soţia sa a jucat înainte de a se întâlni, şi eventualele relaţii pe care aceasta le-ar fi avut cu vedetele din filmele respective.

Prilej pentru Julian Barnes să se (să ne) delecteze în jocuri textuale în partitura literaturii erotice, ba chiar pornografice. 

Pentru a ajunge la concluzia că în definitiv cu fiecare operă autorul se sacrifică, măcar puţin, pe sine însuşi. Ce înţelege cititorul din asta e altă poveste...

Prajitura de toamna

Toamna ne ispiteste cu fructe cu gusturi puternice si carnoase. Numai bune de "prajiturit". Si merg sigur cu aluaturi cu texturi consistente si gust propriu.

Ingrediente:

800 g de prune
3 pere de marime medie
125 g faina de grau integrala
125 g de faina de hrisca
200 g zahar
6 oua
2 lingurite de praf de copt
esenta de vanilie
5 linguri de nuca macinata,
1 iaurt de 125 ml cat mai gras.

Taiati prunele in jumatati, scoateti samburii si puneti-le cu ceva zahar presarat peste ele ca sa lase suc, cat va ocupati de restul procesului productiv.

Seprati galbenusurile de albus.

Bateti galbenusurile cu zaharul pina se obtine se albeste compozitia si devine cremoasa.
Adaugati esenta de vanilie. Adaugati fainurile, nuca macinata si praful de copt si omogenizati bine (eventual chiar framantati cu mina). Adaugati iaurtul si amestecati .
Bateti albusul spuma tare ca pentru bezea. Adaugati albusul batut peste compozitie, treptat, amestecati cu o lingura, fără însă să insistaţi foarte mult, pentru a nu elimina cu totul aerul din compoziţie.

Tăiaţi perele în felii eliminând părţile mai tari cu sâmburi. Aşterneţi feliile de pară pe fundul tăvii pregătită în prealabil cu hărtie de copt. Peste turnaţi compoziţia.
La final, presaţi în aluat jumătăţile de prună. Daţi la cuptorul încălzit în prealabil la 180 grade pentru vreo 40 de minute.

Bame

Bamele sunt mai exotice pentru unii. Substanta cleioasa pe care o elimina la gatit le fac si cam respingatoare pentru multi. Totusi sunt gustoase si merita incercate din cand in cand.

Iata o reteta simpla pentru o mancare de bame.

Ingrediente:

500 g bame

1 ceapa

o cutie de rosii taiate cuburi

un pahar de otet

o lingura boia de ardei

doua linguri de ulei

sare, piper dupa gust

Curatati bamele de cozi, insa cu atentie sa nu desfaceti "capacul" (sa nu ramana cu semintele la vedere).

Spalati si puneti-le intr-un vas cu un pahar de otet si apa cat sa le acopere. Lasati-le asa cel putin o ora (dar daca e vreo jumatate de zi e si mai bine).

Caliti ceapa cu ulei vreo 5 minute.

Scurgeti. Intr-un vas de fonta sau de ceramica (vas cu fund gros) puneti bamele, ceapa calita, si apa cat sa cuprinda. Acoperit partial si dati la foc mediu. Mai amestecati din cand in cand. Dupa 30 de minute puneti continutul conservei de rosii, boiaua, sarea si piperul. Mai lasati vreo 15 de minute pina scade bine. Sunt gata.

Fisa de comunist - Mihail Sadoveanu

Mihail Sadoveanu se întreţine cu Gheorghe Gheorghiu-Dej asupra priectului constituţiei RPR 1952
Fototeca online a comunismului românesc cota 150/1952

Mihail Sadoveanu a fost şi el un fel de şef de stat al României. E drept că doar interimar între 7 şi 11 ianuarie 1958, adică de când a răposat Petru Groza, care ocupa funcţia, şi până când s-a numit Preşedinte al Prezidiului Marii Adunări Naţionale, Ion Gheorghe Maurer.

"Şi aşa. I-a fost sortit lui Mihail Sadoveanu să ajungă al doilea (sic!) preşedinte al republicii Populare. Cum s-a întâmplat asta, nu ştia nici el, de vină a fost roata vremii…,.Atunci a scris el chestia aia cu Lumina vine de la răsărit. În 45 l-au băgat în ARLUS, l-au tot invitat în URSS, în China, mă rog, conu’ Mihai n-a zis nu, atât condiţie ler-a pus şi el tovarăşilor în 49, când au lichidat pe marii proprietari: „Mii”, zicea, „sî-mi lasaţ moşîili, altfeli nu vrau sî mai ştiu di voi”. I-au făcut hatârul, bineînţeles, moşiile alea au fost trecute în administrarea Uniunii Scriitorilor, prezident era tot conu’ Mihai.

…

Altfel s-a străduit, cât a fost el mare, să facă bine, la fel şi Parhon, săracul, ce-i drept nu-i păcat, au scăpat amândoi pe mulţii de la ocnă.

Fireşte, preşedintele Re-Pe-Re-ului era ceva aşa, mai mult decorativ, n-avea nicio putere, nu-l întreba nimeni nimic. Activitatea publică a lui conu’ Mihai oscila în jur de zero grade, o dată la trei zile gâfâia şi el ceva la radio, ca un buhai care-şi dă duhul. Asta la „Noapte bună, copii!”, niciodată în altă parte: „Ş’o luat- hââî – zmău pi Făt Frumos – hââî- şî i-o zâs: Hââî – îââî – pân’aişi ţ-o fos’ – hââî”. Se speriau bieţii copii, îl asemuiau pe bietul conu’ Mihai cu zmeul.

Fiind acum preşedintele ţării, conu’ Mihai era socotit – nici nu se putea altfel - cel mai mare scriitor în (încă) viaţă. Lasă că era şi prezidentul Uniunii, aşa că din punct de vedere administrativ – deci şi estetic – el era capul.

Cei care scriau atunci istoria literaturii române – Vitner, Vianu (Weinberg) Crohmălniceanu (Starck) şi alţii – se căzneau să lămurească cum se face asta. Ziceau ei că Sadoveanu şi până atunci fusese mare. După 23 august 44, devenise cel mai mare, pentru că scrierile lui trecuseră într-o fază nouă, superioară, cea a realismului socialist.

Exemple:

Nicoară Potcoavă: Voievod cazac, cu sentimente filoruse.

Nada florilor: Ţâţaca Leona, reprezentanta moşierimii, este pusă cu botul pe labe de un dulău revoluţionar. Cu un tinichigiu care participă la greve. Cu moş hau. Ţăran sărac (cu duhul) care prinde raci etc.

Mitrea Cocor: Cu boierul Cristea Trei-Nasturi, scârbos şi ticălos. Cu Ghiţă, fratele chiabur, şi el scârbos şi ticălos. Amândoi sunt puşi în jug de Mitrea, întors din prizonierat de la ruşi. Cu un politruc care-l învaţă pe Mitrea cum să aplice reforma agrară. …”

(Radu Constantinescu, 100 de istoriaoare cu istoricii Epocii de Aur)

Iar Păstorel îl gratula astfel pe Mihail Sadoveanu

Sadoveanu filo-rus

Stă cu curul la apus,

Ca s-arate-apusului

Care-i faţa rusului.

Sau

Mihail pentru popor

A făcut Mitrea Cocor,

Dar poporului, vă jur,

Îi place mitra cu cur!

Duffy sau cum se taie cascavalul

Duffy sau cum se taie cascavalul, Dan Kavanagh, traducereGabriel Stoian, Nemira 2005

Desi tocmai se termina vacanta, vin cu o recomandare de lectura de vacanta. Lectura usurica, in stil roman politist, insa de calitate "superioara"

Pentru ca, Dan Kavanagh este doar pseudonimul sub care a publicat Julian Barnes literatura usurica, de consum.

Chiar si la acest nivel fara pretentii, o sa recunoasteti scriitura geniala al lui Julian Barnes. Duffy, un politist retras, devenit detectiv particular, se invarte intr-un univers londonez cu escroci mari si mici, un univers unde avem libertatea de a actiona, dar in niciun caz rezultatul nu e datorat actiunilor noastre, prilej de portrete si interactiuni de caractere.

In aceeasi serie:

Duffy sau praf in ochi,

Duffy sau os de ros,

Duffy sau cu stangu-n dreptu'.

Istoria Poloniei. Terenul de joacă a lui Dumnezeu

Norman Davies, Istoria Poloniei. Terenul de joacă a lui Dumnezeu, traducere Carmen Bartl, Polirom 2014 (2 vol.)

Eu nu cunosc istorii ale Poloniei care sa fi fost traduse in romaneste. Deci e un eveniment sa puteti citi o istorie completa a Poloniei in limba romana.

Nu va povestesc aici Istoria Poloniei. Subtitlul "Terenul de joaca a lui Dumnezeu" va spune deja ca e o istorie care nu duce lipsa de evenimente marcante si rasturanari dramatice. De la marele stat polonez, o mare putere medievala, pina la disparitia Poloniei. Apoi renasterea acesteia in secolul al XX-lea.

In plus este o istorie a unei natiuni din estul european. Intr-un context geografic si cu provocari de multe ori similare cu cele pe care le-am suportat si noi romanii. Adica ocazia de a ne intelege, prin comparatie, propria noastra istorie.

Petru Groza

11 martie 1945. Abia instalat în funcţia de prim-ministru Petru Groza în vizită la legaţia sovietică.

Fototeca online a comunismului românesc cota 106/1945(102/1945)(101/1945)

Petru Groza a fost şeful primului guvern comunist instalat în România la 6 martie 1945. Dar nu în această calitate îl amintesc aici , ci pentru că a fost urmaşul lui Parhon la conducerea Republicii Populare Române din 1952 până în 1958, când a răposat. Adică Preşedinte al Prezidiului Marii Adunări naţionale, funcţie echivalentă cu cea de preşedinte pe vremea aia.

Groza a fost în tinereţile sale dornic să facă politică la Partidul Naţional, ca orice ardelean respectabil. Numai că ăştia erau oameni serioşi, Maniu nu înghiţea orice arivist, aşa că „naţionalii” s-au dovedit a nu fi pe măsura ambiţiilor lui Groza, că nu s-a arătat gata să-l facă mare peste bucate. După ce s-a plimbat pe la averescieni, până la urmă, om ambiţios cu dorinţă de a fi şef, şi-a făcut propriul partid, Frontul Plugarilor, partid de buzunar, cu audienţă doar în regiunea Hunedoarei pe unde îşi făcea afacerile şeful.

Şi cum orice partid are nevoie de bani ca să supravieţuiască, lui Petru Groza nu i s-a părut nimic rău în a deveni paravan pentru fondurile prin care Cominternul finanţa Partidul Comunist în România. Aşa a devenit el tovarăş de încredere al comuniştilor.

Care, drept mulţumire, l-au pus şef peste primul guvern comunist din România, că tot aveau nevoie de unul care să dea bine că e guvern de largă concentrare democratică, nu comunist de-a dreptul.

Guvernul acela cu Zaroni despre care Păstorel scris:

Caligula imperator

A făcut din cal senator!

Domnul Groza, mai sinistru,

A făcut din bou ministru!

Sau (tot de Păstorel) :

În guvernul Groza, cel de concentrare,

S-au primit trei membri, pentru completare,

Însă ca să fie cabinet etern,

Îmi bag şi eu membrul … în acest guvern!

Asta a ţinut cât comuniştii s-au instalat bine după care nu au mai avut nevoie de el. Cum tocmai înnebunise Parhon, i-au dat lui Groza funcţia de Preşedinte, că oricum nu avea nicio putere acolo.

Altfel, a făcut şi el un bine ţării! Când a răposat a ţinut să fie îngropat cu popi şi tot tacâmul ortodox. Tovarăşii de partid i-au făcut funeralii naţionale,cum se cuvenea unui şef de stat, fotografiate, filmate şi date la jurnalul de actualităţi, aşa că a în anii ăia de cumplit ateism materialist ştiinţific s-au văzut popi la o ocazie oficială. 

Our Man in Havana

Graham Green, Our Man In Havana, Vintage Classics, 2001 (ediţia originală 1959)

Este o carte care s-a bucurat de o ecranizare la fel de reuşită ca şi romanul în sine, ceea ce i-a adus o faimă mondială.

E o lectură bună pentru vacanţă, plină de umor. Dar mai ales o recomand celor care suferă de mania conspiraţiilor, şi cred că lumea funcţionează după aranjamentele unor puteri oculte (mai ales cu referire la spioni).

Romanul este povestea unui vânzător de aspiratoare din Havana, căruia nu-i prea merg afacerile, cheltuielile nebuneşti ale fiicei îl presează să facă urgent rost de bani, deci se face un fel de spion.

Spun un "fel de spion", căci, recrutat de serviciile engleze, evident că nu are nimic de oferit acestora şi le trimite ştiri din presă ca fiind mari secrete, şi schiţe de piese de aspirator ca schiţe de arme secrete.

Interesant este mecanismul acceptării acestor pseud informaţii secrete: serviciile secrete lucrează cu secrete, deci ele sunt predispuse să accepte orice ca fiind un material al muncii lor. La aceasta se adaugă carierism, comoditate şi alte păcate umane care fac din modestul vanzator de aspiratoare un agent de bază al serviciilor secrete.

Lucrurile nu rămân la acest nivel. Ritualul muncii de spion, stârneşte pofta serviciilor secrete concurente, care mirosind un secret, deşi nu există niciunul, se amestecă în această poveste. Aşa că ne trezim într-o lume cu asasinate, acţiuni în forţă ale poliţiei, totul evident pentru nimic.

Desigur romanul poate fi citit îşi într-o altă cheie, şi în mod sigur Green a urmărit acest lucru dând câteva indicii în carte. Este şi o carte despre construcţia narativă, care este construită de autor dar şi se "autoconstruieşte", despre pactul ficţional care are nevoie de acceptarea celui care receptează naraţiunea.

Dar trecând de astfel de interpretări, o să vă amuzaţi în mod sigur de toată această tevatură care se declanşează în jurul unor secrete care nu există.

Clafoutis

Intai sa ma explic: restaurantele frantuzesti nu prea au reusit sa ma impresioneze cine stie stie ce. Trecand peste problema meschinariei portiilor, doua firmituri asezate decorativ pe o farfurie neaparat mareeeee, asa se pare ca e obiceiul, bucataria de restaurant fratuzesc e o pacaleala: mancaruri care se gatesc cu efort si riscuri minime pentru bucatar, totul acoperit de o prezentare frumoasa si de calitatea ingredientelor. Sigur, esti constient de regula celor 20 maxim 30 de minute in care chelnerul trebuie sa-ti aduca mancarea pe masa la restaurant, dar asa economie de mijloace ca in restaurantele frantuzesti mai rar.

Totusi cate ceva e de invatat. Un exemplu e clafoutis. Un desert extreme de usor de facut, dar delicios.

Eu am facut un clafoutis cu caise, dar se poate face si cu cirese, visine, fructe de padure, sau orice fruct dulce-acrisor cu pulpa relative moale.

Ingredinete:

125 g faina
250 ml lapte
2 oua
60 g zahar
50 g unt topit
esenta de vanilie
fructe cat sa acoperiti suprafata tavei.

Cantitatile sunt suficiente pentru o tava cu diametrul de 23 cm. Puteti sa faceti prajitura si intr-o tigaie de Teflon, daca nu are un maner de plastic care sa se topeasca in cuptor.

Se unge tava cu unt. Se aseaza fructele (ciresele merg si cu samburi, caisele se pun in jumatati) cat sa acopere suprafata tavii. SE presara cu putin zahar ca sa lase ceva suc, cat va ocupati cu aluatul.

Intr-un castron se amesteca restul ingredientelor.  E practic un aluat de clatite.

Se toarna aluatul peste fructe.

Se da la cuptorul care a fost incalzit in prealabil la 220 grade (maxim- la cuptoarele obisnuite).

Se coace 40-45 de minute.

Presarati cu zahar pudra. De preferinta se consuma cald.

Marturisiri Corneliu Coposu

Marturisiri Corneliu Coposu- In dialog cu Vartan Arachelian, Editura Fundaţia Academia Civica, 2014

Pentru ca s-au împlinit 100 de ani de la naşterea lui Corneliu Coposu nu am trecut cu vederea această carte de memorialistică.

E o carte interesantă dincolo de faptul dacă sunteţi admirator sau nu al personalităţii lui Corneliu Coposu. Sunt multe mărturii de participant direct la evenimente importante din istorie, impresii despre oameni cunoscuţi în mod nemijlocit, care în mod sigur ţin viu interesul cititorului acestei cărţi.

C.I. Parhon -fişă de comunist

In imagine C.I. Parhon, în centru lângă Gheorghiu-Dej la Conferinţa naţională PCR din octombrie 1945

Fototeca online a comunismului românesc cota 259/1945

Altfel mare savant endocrinolog, C.I. Parhon a acceptat să facă figură de vitrină în folosul propagandei comuniste. 

Aceştia ca mulţumire l-au pus să fie primul Preşedinte al României comuniste. Mă rog, funcţia nu se numea aşa, era Preşedinte al Prezidiului Marei Adunări Naţionale, funcţie echivalentă cu cea de şef de stat. A fost în funcţia asta din 1948 (după ce s-a proclamat republica) până în 1952. Nu avea vreo putere reală, primea ambasadori, era scos ca sfintele moaşte pe la manifestaţii. Dădea bine. Comunisştii în general nu prea se puteau lăuda cu ştiinţa de carte, era bun cineva cu activitate ştiinţifică pe bune de pus în vitrină.

Iată cum îşi aminteşete istoricul Radu Constantinescu de el:

"Doctorul Parhon, de, cel cu gerontologia, cu apa de viaţă lungă, cu elixirul tinereţei, cu ... aşa, după ce Parhon fusese luat cu binişorul de sub biroul prezidenţial unde se băgase ca să joace bile, dus la el acasă şi ţinut sub cheie. De vină  era tratamentul pe care şi-l prescrisese chial el, luase nişte buline, ca să trăiască veşnic, din păcate viaţa lungă nu se dobândeşte decât cu preţul adâncirii în bătrâneţe, care bătrâneţe este ..., în fine. Aşa că Parhon, cel pe care-l băteau în cuie pe toţi pereţii instituţiilor publice, acolo unde fusese poza  M.S.Regelui; Parhon zic, care, cu vârsta se ciurpecise de tot şi ajunsese să semene bine de tot cu sân' Chira, Doftoru' Fărăr de Arginţi; era un sfânt care se chema aşa, îl zugrăveau împreună cu alţi sfinţi vindecători, fiecare avea specialitatea lui; Cosma cu oftica, Damian cu buba rea, Chira cu ducă-se pe pustii, Ioan cu cataroiul, Pantelimon cu... nu mai ştiu cu ce era sân' Pantelimon, Parhon carevasăzică îl puseseră preşedintele Re-Pe-Re. De la o vreme, însă, se cam luaseră de gânduri, tovarăşii. Parhon, în loc să iscălească ce i se punea în faţă desena iepuraşi. Nici măcar nu-i desena frumos. Aşa că l-au scos pe doctoru', de acolo, din Dealul Mitropoliei - prezidentul rezida la Marea Adunare Naţională, într-un birou mai dosnic-, l-au dus acasă, la Şosea, douăzeci de ani nu s-a mai auzit nimic de el, se ştia numai că trăieşte. Lumea zicea că ar fi fost congelat, la cererea lui, pentru ca să vadă cum o să fie după aceea, astea erau prostii, însă. Am fost şi eu odată la el acasă, îl ţineau din scurt două babe, moşul era bine, sănătos, doar că dăduse în mintea copiilor. Mi-a cerut bani, i-am dat nişte mărunţiş. Mi-a cerut bomboane, nu i-am dat, n-aveam. A insista să joace fripta, i-am făcut pe plac. M-a întrebat unde e Vasile, Vasile era bunicu-meu, leat cu Parhon. amândoi născuţi când cu Războiul de la şapteşapte, pe urmă..." (100 de istorioare cu istoricii Epocii de Aur)

Muntele vrajit

Thomas Mann, Muntele vrajit

Pina acum nu m-am indeletnicit cu lectura de romane de Thomas Mann. Am indraznit sa incep cu mult laudatul "Muntele vrajit".

Concluzia mea: Thomas Mann e un autor genial care a avut un editor prost.

Adica... Thomas Mann este genial in a dezvolta o antinaratiune, sau o naratiune care se devoreaza pe sine însăsi. Dorind sa descrie lumea muribundă antebelică, Thomas Mann construieşte o lume în care timpul devine irelevant, orice acţiune având semnificaţie doar în raport cu absolutul extincţiei. Naraţiune, pe de altă parte, este în esenţa ei o înşiruire de fapte care au o desfăşurare cronologică. Evident trebuie să fii genial să narezi ceva şi în acelaşi timp să duci noţiunea de timp la casat ca în programul rabla. Lui Thomas Mann îi reuşeşte acest lucru, fără îndoială. Timpul dispare în lungi descrieri, cele culinare sunt fără egal, false introspecţiuni, şi  "filozofeli de cafenea".

Partea neplăcută e că nu a avut un editor care să-i spună hotărât să mai scurteze romanul. Căci după ce prinzi (sau te prinzi în) jocul autodistructiv pus la cale de Thomas Mann în legătură cu timpul în romanul său, se instalează inevitabil plictiseala.

Pauker si filiera franceza

Ana Pauker de ziua femeii 8 martei 1950. Fototeca online a comunismului romanesc, cota 23/1950

Maurice Thorez a fost liderul Partidului Comunist Francez (PFC) incepand cu anul 1930, pana la moartea sa in 1964. De asemenea,  el  a fost si vice-premierul Frantei  din 1946 pana in 1947.

A fost tipul de militant cominternist, instruit pentru a urma indeaproape ordinele Moscovei.

Mai putin se stie de legaturile sale cu comunistii romani. Astfel, fiica Anei Pauker, Marie, nascuta dintr-o legatura cu militantul comunist  Eugen Fried (omul care-l controla pe Thorez in numele Moscovei), a fost plasata spre crestere lui Aurore Thorez, prima sotie a lui Maurice Thorez.

Primul Război Mondial

Lucian Boia, Primul Război Mondial, Humanitas 2014

Pentru că se împlineşte un secol de la declanşarea Primului Război Mondial, Lucian Boia s-a simtit dator sa vina cu o carte care sa loveasca in anchilozatele si plictisitoarele mituri ale nationalismului sforaitor romanesc.

Aceasta ultima carte analizează Primul Război Mondial si din perspectiva mondiala, dar contributia sa cea mai importanta este la perspectiva romaneasca. 

Romanii sarbatoresc la 1 Decembrie ziua nationala a Romaniei, comemorand 1 decembrie 1918 ca  data Unirii Transilvaniei cu Romania, act vazut ca fondator al Romaniei actuale. Astfel Primul Război Mondial devine la randul sau un eveniment fondator al Romaniei contemporane asociat, in constiinta romanilor, mai mult cu mituri, decat cu evenimete verificabile.

Exista o dorinta milenara a romanilor de a se uni intr-un stat? Raspunsul este evident nu. Constiinta nationala e un eveniment recent , al secolului al XIX-lea, astfel ca aducerea in discutie a unor fapte istorice mai vechi ca temei al "dorintei de unire" este pur si simplu o manipulare a istoriei.

Doreau romanii Ardeleni inainte de razboi sa se uneasca cu Romania? Raspunsul este unul nuantat. 

Desigur era invocata, ca un ideal aproape fantasti,. dorinta unirii.

Insa la nivelul actiunii practice lucrurile se prezinta altfel. Ceea ce numim revolutia de la 1848 in Transilvania era doar o actiune legitimista prohabsburgica de aparare in fata exceselor nationaliste ale revolutiei maghiare din acelasi timp.

Actiunile nationale ale romanilor au fost tot timpul indreptate impotriva Budapestei, fara sa puna nicio clipa la indoiala drepturile  monarhiei habsburgice. Dorinta lor era mai mult o federatie de state nationale sub conducerea habsburgica . Ba chiar existau planuri, ca, odata realizata aceasta federatie, putea sa fie invitat in ea si Regatul Romaniei, urmand a se realiza o unitate a romanilor, dar sub conducerea habsburgilor.

Liderii ardeleni erau foarte constienti de decalajul economic si social dintre imperiul Austro-Ungar si Romania, si nu erau prea entuziasti in a lasa civilizatia central-europeana pentru  a se uni cu o Romanie cu mari probleme (a se vedea numai rascola taraneasca de la 1907).

In timpul razboiului mondial defectiunile la nivelul elitei au fost putine. Chiar scriitori de origine ardeleana care activau la Bucuresti (precum Slavici), deci liberi in a se exprima, s-au manifestat ca si progermani.

La nivel popular, soldatii de origine romana din armata Imperiului Austro-Ungar nu au oferit prea multe exemple de dezertare la inamic, in niciun caz nu au existat fenomene comparabile cu cele din regimentele cehesti care treceau cu ofiteri si muzica militara in frunte la inamic. De altfel, unitatile recrutate din Transilvania au actionat loial pentru monarhia habsburgica pina in ultimile clipe ale acesteia.

In aceste conditii, optiunea ardelenilor pentru Romania, a fost una impusa de situtia concreta de la sfarsitul razboiului. In conditiile in care in centrul Europei, prin infrangerea puterilor centrale, disparuse practic orice autoritate constituita, unirea cu Regatul Romaniei a devenit singura optiune rationala pentru romanii din Ardeal. Dar si atunci, cine citeste declaratia de la Alba Iulia integral, au facut-o cu dorinta de a fi o parte autonoma a Romaniei, si nu parte a unui stat unitar.

Care era situatia in Vechiul Regat? In primul rand trebuie remarcata rata mare de analfabetism din Vechiul Regat. In aceste conditii putem trage concluzia ca daca exista o preocupare pentru unire aceasta era valabila doar pentru o elita restransa.

Desigur si aici era exprimat idealul unirii. Insa cu multe nuantari. Era vazut mai mult ca un proiect pe teremen lung. Ideea ca Romania trebuie sa intre in lupta pentru a  elibera Ardealul avea sustinatorii ei, dar e greu de spus daca acestia (numiti si Antantisti) erau o majoritate. 

Era un grup serios de progermani (foarte important printre elitele intelectuale), care aratau ca locul Romaniei este alaturi de Puterile Centrale. Ei considerau ca mai urgenta este eliberarea Basarabiei de sub oprimarea ruseasca. Oricate piedici intampinau romanii din Ardeal in dezvoltarea lor nationala din partea autoritatilor de la Budapesta, Ungaria era un stat de drept, unde un minim de garantii legale erau respectate. In schimb Rusia era un stat autocratic, politienesc, in care romanii nu aveau absolut niciun drept si erau deznationalizati prin masuri brutale. Printr-o alianta cu Puterile Centrale se putea spera chiar si o retrocedare a Bucovinei de catre Austria. Mai mult, acestia avertizau ca o Romanie Mare, in conditiile desfiintarii puterilor din Centrul Europei, singura in fata unui colos rusesc, nu are perspective prea bune. Daca analizam ce s-a intamplat in a doua jumatate a secolului al XX-lea vedem ca acesti progermani aveau o viziune foarte corecta asupra viitorului.

Pe langa acesti progermani era o grupare, care poate fi apreciata ca fijnd numeroasa de neutralisti. Acestia apreciau ca pur si simplu interesele Romaniei sunt complicate, si aceste interese erau cel mai bine aparate daca Romania ramane neutra pentru a vedea incotro se indreapta evenimentele si sa actioneze la final intr-un sens sau altul.  Viziunea acestora a fost confirmata pe termen scurt.

Stim ca Romania a intrat in razboi in 1916 de partea Antantei. Insa Romania a fost rapid invinsa in primavara lui 1918 fiind nevoita sa incheie pacea cu Puterile Centrale.

Unirea din 1918 nu s-a realizat datorita actiunii armate a Romaniei, ci datorita situatiei generale de la finalul razboiului. Basarabia s-a unit cu Romania in contextul prabusirii imperiului tarilor, intr-un vid de putere in care Romania se prezenta ca singura alternativa fata de teroarea bolsevica.

Provinciile care apartinusera Austro-Ungariei s-au unit prin vointa proprie cu Romania, ca singura alternativa la pericolul de a fi inghitite de alte state nou formate în contextul prabusirii imperiului. 

Este greu de crezut ca la conferinta de pace de la Paris de dupa razboi puterile invingatoare ar fi luat alte decizii decat sa respecte situatia de fapt din 1918. Poate ar fi decis altfel in ce priveste unele corectii de frontiera, dar in esenta lucrurile ar fi fost aceleasi. Sa ne gandim la Polonia. Polonia nu a avut niciun fel de angajamente cu Antanta si s-a format pe structura unui Regat polonez format in 1915 de catre germani din teritoriile ocupate de la Rusia. Piłsudski, liderul care a condus această renaştere a Poloniei, luptase alături de austrieci şi o perioadă fusese un colaborator al ocupanţilor germani. Deci Polonia era practic din tabara duşmanilor Antantei. Si cu toate acestea conferinta de pace de la Paris nu a avut decat sa sanctioneze situatia de fapt a refacerii statului polonez. Dezbaterilor au fost doar asupra unor mici regiuni de frontiera cu populatie foarte amestecata. Existenta Poloniei si a "grosului" teritoriilor controlate de guvernul de la Varsovoa nu a fost pusa niciodata in discutie. 

In concluize daca Romania nu se angaja in razboi, si astepta sa curga evenimentele, probabil ar fi ajuns la acelasi rezultat.

Dan Vizanty. Destinul unui pilot de vânätoare

Daniel Focşa, Dan Vizanty.Destinul unui pilot de vânătoare, Institutul European, 2010

Daniel Fosca continuă munca sa de rememorare a eroilor aviaţiei militare româneşti.

Numele lui Dan Vizanty, un as al aerului cu multe victorii la activ, râmâne în principal legat de comanda Grupului 6 Vânătoare de la Popeşti - Leordeni, cel care a asigurat paza cerului Bucureştiului în anul 1944 în faţa din ce în ce mai intenselor bombardamente ale aviaţiei americane.

Cartea cuprinde multe pagini de memorialistică ale eroului aviator. Între acestea se află şi o poveste din categoria viaţa bate filmul. Dan Vizanty, imediat după încheirea războiului mondial, merge într-o misiune umanitară în Austria. Acolo, într-un concurs nefericit de împrejurări, este arestat de autoritățile militare britanice de ocupaţie. Ajunge într-un lagăr de prizonieri. Într-un final este lămurită situația sa şi primeşte permisiunea să se întoarcă în ţară. Moment în care se întâlnește cu un grup de saşi, care emigraseră în Germania atraşi de propaganda lui Hitler, fugiseră din faţa armatelor sovitice, şi acum pribegeau cu o situație neclară. Speranța lor era să se întoarcă înapoi în România.  Asta se întâmplă în puţine luni după încheierea războiului într-o lume distrusă de război, unde practic orice autoritate civilă dispăruse, singura autoritate funcţională fiind cea a armatelot de ocupaţie. Vâzând un ofiţer român, saşii îşi pun toată nădejdea în Vizanty că îi va ajuta să ajungă în ţară.

Cu multe peripeţii Vizanty va reuși să-i aducă la Oradea. Aventurile sunt demne de un film de acţiune făcut la Hollywood.

Vreau pantofii astia!

Paola Jacobbi, Vreau pantofii astia!, traducerea Geo Vasile, Humanitas 2008

Desi pare un titlu de carte usurica pentru pitzi, nu e chiar asa. Este o abordare a pantofilor dintr-o perspectiva culturala.

Si, in definitiv, stiti care este deosebirea dintre Boston, Oxford, Bulldog, Derby si Loafer? II purtati in picioare in fiecare zi. 

Istoria unei minciuni bolşevice - 23 august 1944

Au fost folosite fotografii din Fototeca online a comunismului românesc Cotele: 15/1944, 78/1951, 21/1959, 184/1968, 169/1974, 171/1974, 176/1976, 282/1978

Istoria unei minciuni bolsevice - 23 august 1944

Cum aveam un proiect in minte sa scriu despre cum se sarbatorea 23 August pe vremea comunismului, şi alte lucruri interesante despre cum poate fi manipulata istoria, iata ca am finalizat lucrurile si le-am facut o mica carte.

O gasiti in format electronic, pana una alta, pe Smashwords .

Un mic site de prezentare a cartii gasiti aici. 

1984 (27 mai)

Nu e titlu de roman de Orwell, dar ceva legătură are. 27 mai 1984 este data când a fost inaugurat Canalul Dunăre- Marea Neagră. Utilitatea lui economică e discutabilă. Există un calcul conform căruia, dacă lucrurile continuă în ritmul actual, canalul va fi amortizat în vreo 600 de ani.

Însă stim sigur că această construcţie a însemnat un instrument de asuprire a poporului român de către Regimul Comunist.

În imagine Nicolae şi Elena Ceauşescu în vizită la lucrările Canalului undeva în 1979 (Fototeca online a comunismului românesc cota 105/1979)

De vorba cu Vladimir Putin

De vorbă cu Vladimir Putin, Chişinău, Ed. Causa Mundi

O carte interviu cu Putin şi persoane din jurul său. Editura din republica Moldova nu oferă informaţii asupra anului ediţiei originale, dar din context rezultă că este o carte de la începutul "domniei" lui Vladimir Putin în Rusia, prin 2000.

Cu atât mai bine, căci Putin încă nu era ţarul actual, şi e şi o doză de sinceritate printre rânduri, nu numai cosmetică biografică.

KGB-ist pasionat de judo, cam aşa poate fi descrisă persoana sa în timpul comunismului. Nu se dau informaţii despre activitatea sa din KGB, dar cu o carieră în URSS şi o deplasarea în străinătate în RDG, e puţin probabil să fi fost vreun 007 al URSS, ci, mai degrabă, un birocrat al structurilor din KGB.

Omul se prinde încotro merg lucrurile şi imediat ce URSS dispare intră în politică. Cu binecuvântarea şefilor din KGB, desigur, cum el însuşi mărturiseşte.

Face carieră ca om de cabinet pe lângă primarul din Sankt Petersburg. Despre el însuşi nu spune mare lucru, dar se pot înţelege unele lucruri din judecăţi făcute despre alţii. Marea calitate este aceea de a naviga fără a fi implicat în mari scandaluri, fără a fi lichidat ( în tulburii ani 1990 multi au fost executati in stil mafiot). Un om care a stiut să se strecoare si să fie bine cu toata lumea.

Calitatile sale îl duc în serviciul administratiei prezidenţiale a lui Boris Elţin. La început într-un post pur administrativ. Însă e perioada de sfârşit a anilor 1990 când Elţin îşi caută un succesor şi prim miniştrii se schimbă cu viteză la Moscova. Deci un moment bun ca să ieşi în faţă. La început prinde un post de inspector al adminsitraţiilor regionale (un fel de membru în corpul de control, orice paralelă cu Ponta e pur întâmplătoare). Ia contact, cunoaşte şi se face cunoscut de baronii locali ai diverselor autorităţi locale din Rusia, într-o perioadă când diverşii şefi de republici autonome făceau jocurile.

Urmează o nouă avansare. Devine şeful fostului KGB, rebotezat FSB. Evident e un post de mare încredere, deja Putin este printre cei puţini care chiar fac jocurile la Moscova. Este vremea crizei din Cecenia.  Atitudinea consecventă îl face secretar al Consiliului de Securitate, practic Elţin îi încredinţează principalele decizii în materie de apărare. 

Aşa că Elţin îl încearcă ca şi posibil succesor şi îl face prim ministru. Şi Putin confirmă. Este omul care rezolvă criza din Cecenia cu intransigenţă. Rusia va fi salvată sub acest om. În acelaşi timp este omul care ştie să convieţuiască cu interesele oligarhilor, nu va deranja sistemul pseudodemocratic instaurat deja. Succesorul perfect. Şi, da, Elţin îşi dă demisi şi Putin devine succesorul lui.

Vladimir Putin se dezvăluie un om al ordinei birocratice, al crezului într-o Rusie mare şi puternică, care consideră că Rusiei i s-a făcut o mare nedreptate la sfârşitul războiului rece. 

Nedreptate care trebuie reparată.

Aşa că ce se întâmplă în prezent nu e nicio surpriză pentru cine a citit această carte interviu.

Niveluri de viaţă

Julian Barnes, Niveluri de viaţă, traducere Radu Paraschivescu, Nemira, 2014

Julian Barnes demonstrează şi în această carte capacitatea inegalabilă de a combina idei originale, erudiţie fără pereche, şi sentimente... mai ales sentimente.

Niveluri de viaţă este într-un anume fel un addendum la "Sentimentul unui sfarsit" sau "Nimicul de temut". O abordare a limitei existenţei umane, dar de această dată din perspectiva iubirii între doi oameni. Care, ca tot ce ţine de ceea ce este omenesc are o limită. Fie prin dispariţia fizică a unui partener (experienţă foarte personală pentru Julian Barnes), fie prin despărţire. Vorbim de limită şi nu de sfârşit, pentru că limita este un prag (de neatins), dar în acelaşi timp o aspiraţie către infinit.

Veţi găsi în carte poveşti de iubire în care pasiunea pentru aerostate are rolul ei, şi  mai ales povestea de iubire dintre Sarah Bernhardt şi foarte britanicul excentric Fred Burnaby. Intensă, între două spirite libere şi superioare, dar, evident, cu limita ei. Bineînţeles o poveste de dragoste franco-britanică, caracteristică pentru Julian Barnes, un englez devenit cel mai mare specialist în creaţia lui Flaubert.

Right Ho, Jeeves

Pelham Grenville Wodehouse, Right Ho, Jeeves

Dacă aveţi poftă de umor britanic de cea mai bună calitate, această carte este tocmai ce trebuie. Woodehouse este unul dintre cei mai apreciaţi umorişti britanici ai secolului XX.

Nu se râde în hohote, dar vă întreţineţi buna dispoziţie cu acest joc al unei continue contradicţii între aparenţă (bunele maniere britanice cer ca aparenţele să fie mereu salvate) şi realitate.

Jeeves este valetul britanic prin excelenţă. Mereu politicos, mereu acolo unde trebuie să fie, şi discret. Bineînţeles mult mai inteligent decât stâpânul său. Dar aparenţele sunt mereu salvate. Iar când stăpânul produce catastrofă după catastrofă, evident Jeeves este cel care trebuie să salveze lucrurile.

Fisa de comunist Gheorghi Dimitrov

Dej in vizită în BUlagaria în iulie 1947 alături de Gheorghi Dimitrov

Gheorghi Dimitrov (1882-1949) Activist comunist de origine bulgară. Dobândeste un anume renume când este acuzat şi judecat în Germania pentru incendirea Reichstagului în 1933. Este predat soviticilor într-un schimb de deținuți. Devine cetățean sovietic şi din 1934 secretar general l Cominternului funcție pe care o deţine pâna la desființarea organizaţiei în 1943. După ocuparea Bulgariei de către sovietici în 1944 revine în Bulgaria ca şef al comuniştilor bulgari. Între 1946 şi 1949 a fost şi prim-ministru al Bulgariei. În toată această perioadă nu renunţat la cetățenia sovietică. În cadrul propagandei comuniste era un model de activist comunist internaţionalist, fidel Uniunii Sovietice. Frederick B. Chary, The History of Bulgaria, ABC-CLIO, 2011

Jdanov

Imagine preluată de pe site-ul http://russiapedia.rt.com/

Andrei  Aleksandrovici Jdanov (1896-1948) colaborator al lui Stalin. Din 1941 este al doilea secretar al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. În această calitate era responsabil de cenzura culturală, asigurând conformismul oricărei creaţii artistice cu ideologia comunistă. Este astfel responsabil direct de persecuţiile împotriva unor valoroşi artişti. În 1947 a format Coinformul, organizaţia carevtrebuia să coordoneze activitatea tuturor partidelor comuniste, după ordinele venite de la Moscova. În 1948 la şedinţa din iulie de la Bucureşti a Cominformului, organizată pentru a-l condamna pe Tito, şi defecţiunea iugoslavă faţă de ordinele de la Moscova, Jdanov are o atitudine destul de ponderată. Acest lucru îl înfurie pe Stalin care îl demite din toate funcţiile. Moare o lună mai târziu într-un sanatoriu, în condiţii suspecte. Life and Times of Andrei Zhdanov, 1896 - 1948, Kees Boterbloem, Mcgill Queens Univ Pr, 2004)

Eat, Pray, Love

Elizabeth Gilbert, Eat, Pray, Love

Despre carte am aflat când am văzut filmul.

Cartea nu este chiar atât de stupidă precum filmul în cauză. Autorea ştie să îmbine pasajele bune pentru revistele glossy, cu consideraţii care pot da ceva de lucru şi neuronilor.
 Probabil aşa se explică şi marele succes al cărţii: este o combinaţie reuşită de platitudini bune pentru întreţinut supleţea neuronului singuratic, cu câteva lucruri care dau impresia că e ceva deştept dincolo ele.

Să nu vă aşteptaţi la prea mult, totuşi. E doar o poveste corecta politica si afectata de ideosincraziile americane (americanesti) despre realizarea personala.

Partea cu Italia (Eat...), ca şi în film, e cea mai savuroasă.

Prajitura Albinuta

Prajitura Albinuta face parte din "arsenalul" dulce, al multor gospodine de pe la noi. Asa ca am zis ca trebuie sa o incerc si eu.

Ingrediente

Pentru aluat

150 g zahar
50 g unt
3 linguri de miere
2 linguri lapte
1 lingurita bicarbonate
1 ou
400 g faina

Pentru crema

500 ml lapte
60 g gris
170 g unt
o lamiae stoarsa
un baton de vanilie (sau esenta)
200 g zahar
vreo 5 linguri de gem de caise

Cantitatile sunt pentru o tava de 30x20 cm.

Pentru pregatit aluatul amestecati, zaharul, untul, mierea, laptele, bicarbonatul si oul intr-o craticioara. Puneti o oala mare cu apa la foc si cand fierbe apa, puneti deasupra craticiora peste oala care fierbe apa, si continuati sa amestecati pina cand obtineti crema albicioasa (cam 5 minute).

Lasati sa se racoreasca un pic. Puneti crema peste faina si framantati, Se obtine un aluat destul de elastic.
Impartiti aluatul in 4 portii egale, ar trebui sa va iasa cam 170-180 grame de fiacare portie cel putin.

Intindeti aluatul in 4 foi si potriviti-l in tava in care o sa-l coaceti, ca sa obtineti 4 foi pe masura.

In tava pregatita cu hartie de copt, dati la cuptor, fiecare foaie pe rand, la 180 grade, pentru 5-10 minute (pentru fiecare).

Veti obtine cele 4 foi ale prajiturii.

In timpul in care se coc foile de aluat, pregatiti crema. Practic pregatiti un gris cu lapte. Intr-o oala puneti laptele la incalzit avand grija sa nu dea in foc. Ca sa nu faceti cocoloase, recomand sa amestecati in prealabil grisul intr-un castron cu putin lapte rece, si abia apoi sa il puneti in laptele care fierbe. Amestecati bine. Puneti si zaharul. Fiebeti pina capata o consistenta cremoasa. La final puneti si zeama de lamaie si vanilia.
Intr-un alt castron taiati untul in patrate mici si bateti-l cu mixerul pina devine cremos. Cand grisul cu lapte s-a racit, puneti-l peste unt si amestecati cu mixerul. Se obtine o crema omogena.

Asamblare

Puneti prima foaie. Peste adaugati crema. Nu trebuie sa fie un strat foarte gros. Puneti a doua foaie. Intindeti gemul de caise peste. Nu e nevoie de mult, stratul nu trebuie sa fie prea gros.
Puneti si a treia foaie si adaugati crema. Acopriti totul cu a patra foaie. Optional puteti sa pudrati cu zahar pudra deasupra.

Se lasa 24 de ore ca sa se patrunda.

Eu am folosit o tava ceva mai mica decat cea recomandata astfel ca foile au iesit ceva mai groase decat daca ati folosi o tava cu dimensiunile recomandate.

Aluat

Unt batut crema

Grisul cu unt

 

CAER

22 aprilie 1969- Ceauşescu la şedinţa C.A.E.R. ţinută la Moscova, depune o coroană la Mausoleul lui Lenin
Fototeca online a comunismului romanesc cota 17/1969

Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER) a fost creat la inițiativa URSS în 1949 ca organizație economică a statelor comuniste europene. CAER-ul a fost răspunsul la Planul Marshall. El avea misiunea de a stimula comerțul dintre țările din blocul estic. În realitate, URSS nu a putut oferi țărilor comuniste un ajutor comparabil cu cel acordat de SUA țărilor occidentale.