Memoriile unei fete cuminti

Simone de Beauvoir, Memoriile unei fete cuminti, Humanitas

Desigur numele lui Simone de Beauvoir este inseparabil de cel al lui Sartre si de existentialism.

Aceste memorii privesc doar copilaria, adolescenta pina la 21 de ani.

In mod sigur veti remarca un eu foarte puternic, si ca aceste memorii sunt un adevar "reconstruit". Pentru ca nu se poate sa nu remarcam schema faptelor care corespunde esentei gandirii "existentialiste": libertatea ca dat al existentei, si de aici un parcurs de la copilaria docila la afirmarera unei tinere cu o gandire si existenta eliberata, in primul rand fata de constrangerile gandirii familiei burgheze din care provine, negarea divinitatii, existenta fiind premergatoare oricarei idei-existenta.

Totusi cartea are un merit care trebuie subliniat si face lectura ca fiind una obligatorie, indiferent daca subscriem sau nu la schema existentialista: cartea este o carte a formarii geniului la genul feminin. Daca literatura memorialistica a geniilor culturale barbati este abundenta, mai rar avem versiunea feminina despre formarea geniului.

Mucenici (moldovenesti)

Pentru că au fost mucenicii mi-am încercat şi eu talentele de bucătar pentru o porţie de mucenici moldoveneşti.

Ingrediente:

• 500 g făină
• 3 ouă,
• 4 linguri de zahăr
• 1-2 linguriţă de sare
• 25 g drojdie (un cub mic)
• 125 ml lapte
• 50 unt
• 100 g nucă pisată
• miere pentru uns

Cantităţile sunt suficiente pentru 8 mucenici.

Intr-un castron se amestecă făina cu sarea şi zahărul.

Separat se topeşte untul. Se încălzeşte foarte puţin laptele (uşor călduţ dar nu fierbinte).
Se amestecă untul topit, laptele călduţ cu drojdia sfărmată şi cu cele trei ouă. Amestecul astfel obţinut se toarnă peste făină. Cu mâna se amestecă şi se frământă până când se obţine un aluat relativ elastic şi nelipicios.
Aluatul se lasă la crescut o oră, acoperit.

Se ia aluatul şi se împarte în 16 bucăţi. Prin rulare pe suprafaţa de lucru cu mîna se obţin 16 "fire" lungi de aluat. Acestea se împletesc câte două şi apoi se unesc la capete ca să se obţină un fel de covrig. Din covrig, prin răsucirea unei jumătăţi se obţine forma de 8 tradiţională.

Se mai lasă cam 15 minute pentru ca aluatul să se odihnească.

Se încălzeşte în prealabil cuptorul la 180 grade.

Se dau la copt pentr 25-30 de minute. Dacă se rumenesc prea tare se dă focul ceva mai mic.

Se scot, se lasă să se răcească până când devin "manipulabili" si se ung cu miere (eventual ca să fie mai lichidă adăugaţi puţină apă caldă). Apoi se tăvălesc prin nucă.

Cei din poză nu au supravieţuit prea mult!

Sorgul rosu

Mo Yan, Sorgul rosu, traducere Dinu Luca, Humanitas, 2012

Pentru că am făcut pasiune după cărţile lui Mo Zan, iată şi câteva cuvinte despre Sorgul Roşu.

Sorgul Roşu este o epopee. Personajele principale sunt Bunica, negustoare de rachiu de sorg şi Zu Zhan ao, cărător de lectică devenit bandit.

Este o epopee demnă de mare balade. Important nu este să ştim destinul eroilor, şi Homer ne spune că Achile e cel-iute-de-picior şi ştim cum va muri, cunoscându-i singura vulnerabilitate, ci important este să cântăm faptele lor. Aşa şi  Mo Yan ne creionează de la început destinul tragic al eroilor, fără ca asta să ne afecteze cu nimic curiozitatea despre faptele de basm ale acestora. Eroi care se nasc, cresc, fac dragoste şi mor în sorgul roşu.

Literatura la superlativ.

Şi un mic fragment

 " Tata se bălăcea în Râul Negru şi era un înotător înnăscut. Bunica spunea că era mai nerăbdător să vadă apa decât să-şi vadă mama. La cinci ani se scufuda ca răţuştele, cu gaura roză a curului îndreptată spre cer şi picioarele ridicate în sus."

Obosit de viata, obosit de moarte

Mo Yan, Obosit de viata, obosit de moarte, Humanitas Fiction, 2012

Categoric, Mo Yan face parte din aceeaşi line de scriitori cu Marquez sau Llosa. Priceperea sa în a mânui cuvântul pentru a construi lumi narative într-o viziune halucinantă, alături de descrieri ale faptelor de un realism şocant poate fi apreciată fără reţinere ca fiind genială.

În Obosit de viaţă, obosit de moarte, paralela cu Marquez poate fi dusă mai departe prin asemănările cu rmanul Un veac de singurătate. 

Mo Yan construieşte povestea unei familii sub comunismul chinez, de când acesta s-a instaurat şi până în anul 2000.  Unitatea poveştii este dată de reîncarnările lui Ximen Nao, moşierul întemeietor al familiei, ucis de comunişti ca duşman al poporului. Acesta îşi contemplă urmaşii, şi parcursul lor, reîncarnat ca măgar, bou, porc, câine, maimuţă. O evoluţie care are ca sens iertarea, detaşarea de patimi, pentru ca în final a se reîntoarce ca om, purificat, în ultimul descendent al său născut odată cu noul mileniu.

"Ceva trebuia să se petreacă. Tocmai pe când Jinlong, mânat de o furie cruntă. îi replica aşa lui Yang, insignei (cu Mao Zedong, liderul counist al Chinei) aceleia uriaşe de porţelan de la pieptul său i s-a desprins şi i-a căzut cârligul, iar ea a picat în latrină. Jinlong a înlemnit. Yang a încremenit. Până când frate-meu să se limpezească şi să dea să se arunce grabnic înăuntru săpescuiască insigna, s-a limpezit Yang. L-a înhăţat pe frate-meu de piepţii hainei şi s-a pus să ţipe tare:

- Am prins un contrarevoluţionar! Am prins un contrarevoluţionar activ!

Frate-meu a fost, ca Hong Taiyue şi ceilalţi, moşierii, chiaburii, contrarevoluţionarii, elementele rele şi caitaliştii, pus la muncă supravegheată."

Prima casa cu balcon din Bucuresti

Atunci când descriam centrul vechi al Bucureştiului, remarcam pasiunea pentru balcoane a burgheziei înstărite ce şi-a făcut casele în aceasta zonă a capitalei în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

Pasiune cu atât mai furibundă, cu cât cu nici o generaţie înainte balcoanele erau total necunoscute în arhitectura Bucureştiului.

Prima casă cu balcon din Bucureşti a fost construită pe la 1827 de boierul Constantin Bălăceanu pe Podul Mogoşoaiei, Calea Victoriei de astăzi, casă ce astăzi nu se mai păstrează. Constantin Bălăceanu fusese mare ban, deci făcea parte din marea boierime a vremii.

Îndrăzneala sa arhitecturală a dat naştere şi la un incident juridic păstrat în actele vremii. În Bucureşti erau oprite prin poruncă din vremea domnului Constantin Ipsilanti să se facă streşini prea mari şi cicmale. Cicmalele erau zidiri făcute deasupra parterului ieşite mult în afară, obişnuite în arhitectura oraşelor orientale, mai ales la Istanbul. (cine a văzut oraşul vechi din Nesebar ştie cum arătau). Bucureştiul fiind un oraş cu uliţe strâmte acestea umbreau strada şi împiedicau trecerea carelor, producând multe neplăceri, de aceea au fost interzise.

Vecinii boierului Bălăceanu văzând grinzile pregătite pentru amenajarea balconului au făcut plângere la domnul Grigore Ghica, că boierul Bălăceanu vrea să încalce rânduielile.

Domnul Grigore Ghica a dat poruncă să se oprească lucrările şi a numit o comisie de 20 de boieri care să cerceteze cazul.

Raportul boierilor arată că e vorba de un balcon, şi balconul  "împodobeşte şi înfrumuseţează politia, după cum se văd în cele mai mari şi frumoase politii ale Evropii, ...,  că balconurile nu sunt nicicum poprite". Boierii recomandau reguli de înalţime şi de scurgere a apei a fi respectate pentru ca să nu se aduce atingere intereselor vecinilor şi celor ce treceau pe stradă.

Astfel boierul Bălăceanu a putut să construiască primul balcon din Bucureşti.