O cafea, va rog!

Petru şi-a strâns încă o dată legăturile la sandale. Drum lung din Antiochia până în Italia. Chiar şi pentru un pescar obişnuit cu legănatul valurilor nu e uşor. Acum, cu ajutorul Domnului era iarăşi pe pământ bun. Nu era mult deosebit de ce ştia de acasă. Piatră colţuroasă iţindu-se dintre brazde subţirele. Nici în Galilea nu era altfel, aşa că mulţi se făcuseră pescari ca să agonisească câte ceva, căci de pe urma pământului slabă speranţă.

Doar crângurile de măslini ce mai înveseleau privirea cu verdele lor.

Cald, tare cald ….

Din faţă se auziră murmure. Tâlhari sunt peste tot şi Petru se trase mai spre margine, gata să se ascundă în livadă.

Un bărbat corpolent era dus în lectică cărată pe umeri de câţiva sclavi bine legaţi. Din urmă veneau alţi sclavi mergând pe jos, fiecare cărând desagi mari. Petru dădu bineţe în greceşte, grai pe care îl cunoştea prea bine din Antiochia., aşteptând umil să treacă alaiul.

„Călătorule, astăzi divinul Hermes este în toate bune, şi priveşte cu bunăvoinţă spre tine. Dacă ai drum spre Hydrus abia aştept  să te însoţeşti cu noi şi ard de nerăbdare să-ţi ascult poveştile. Servitorii duc în desagă vase de argint cu apă proaspătă şi poame răcoritoare, ba chiar unii au gheaţă învelită în paie păstrată de astă iarnă în munţii Lucaniei şi poame răcoritoare. Aşa că nici Zeus în Olimp nu ne trezeşte invidia. Dacă ar binevoi ar putea coborî să ne ţină şi el companie , găzduirea noastră nu ne-ar face de ruşine. Dacă nu mergi la Hydrus, atunci binevoieşte să guşti din apă, căci în mod sigur eşti însetat şi nu-ţi cer ca plată decât să spui ceva despre domnia ta”

Acest discurs înflorat fu rostit în greceşte cu pricepere în mlădierea limbii cum numai cineva ce studiase mult şi cu sârguinţă pe Homer putea fi în stare.  Totul însoţit cu gesturi largi şi teatrale, ale unui om sigur pe el, căruia nu i se refuzase nimic.

Petru să strădui să răspundă şi el pe măsura . Inelul de pe mâna bărbatului  îi dezvăluia că personajul avea rangul de cavaler, şi prin urmare trebuia să-i acorde tot respectul.

”Mult prea ilustre şi nobile cavaler, se pare că zeii pe care îi onorezi nu sunt chiar atât de binevoitori cu mine. Cu mare plăcere te-aş însoţi în cale, dar eu tocmai vin de la Hydrus şi  merg spre Roma. Mă numesc Petru şi vin din Iudea, şi mărturisesc că nu pot decât să-ţi mulţumesc pentru generoasa ofertă de a împărţi din comoara ta de apă rece cu un biet călător ca mine.”

Bărbatul se cutremură de râs.

„Grăbit să imit stilul eroilor din vechime am uitat să mă prezint. Sunt Lucius şi multă lume de pe aici îţi poate povesti despre familia mea. Dar să lăsăm amabilităţile, căci într-adevăr trebuie să-ţi fie sete. Deşi merg la Atena să aprofundez retorica, nu pot să nu mă gândesc că toţi eroii şi zeii din cărţile cele vechi stau atât de mult la taclale unii cu alţii, încât e uşor de explicat de ce războiul Ilionului a durat 10 ani.”

Un servitor nici nu mai aşteptă semnul stăpânului şi scoase din desagă un vas mare de argint din care turnă într-un pahar mai mic gravat cu inscripţii de mulţumire lui Bachus.

„Şi cum nu am timp ca Odiseu să bântui mările o viaţă, bunule călător, îţi urez un drum uşor şi fără primejdii! Ţine minte că în faţa ta se află un târg, Galatini, unde poate găseşti o pivniţă să te adăposteşti la amiază, căci soarele la acest timp este ucigător”

Petru vru să mulţumească, dar nu mai avu cui, căci alaiul se pusese deja în mişcare.

Merse mai departe mai cu inima. Intr-adevăr, pe un deal se vedea deja o aşezare.  Târgul nu avea ziduri,dar casele aşezate una în alta, orientate spre curţi interioare, cu ziduri oarbe spre în afară, formau ele însele un fel de fortăreaţă.  Nu erau prea mulţi oameni pe străduţele înguste şi strâmbe. Cei pe lângă care trecea se uitau cu neîncredere la el, dar nimeni nu îl oprise să meargă mai departe. Într-o margine, în faţa unui templu al Liberei se deschidea o piaţă mai largă. După mirosul pătrunzător în mod sigur se ţinea târg de vite acolo.

Şi era şi un han, cu umbrar din paie. Şi poate şi o pivniţă

„O cafea va rog!”

Stop! Nu, visul ăsta nu e bun. Păi cum să ceară Sfântul o cafea? Nu cred că se bea cafea pe vremea romanilor. Sau cine ştie? Să ne imaginăm pe Nero făcând vocalize stând la o cafea cu amicii. Nu, nu merge. Sau pe Traian distribuind soldaţilor care trec Dunărea nu vin, ci cafea! Seamănă cu nişte corporaţişti în pauza de prânz. Nu a legiuni victorioase. Sau pe Marcus Aurelius încălzindu-şi legiunile în ţinutul Germaniei cu cafea?

Or fi găsit arheologii vreo amforă cu cafea în loc de vin?

E cald.

„O cafea va rog!”

 Doamnele se uitară speriate unele la altele. Privirile se îndreptară spre doamna Maria. Aceasta zâmbi către toţi, îşi aranjă şalul de damasc, şi privindu-şi soţul în ochi spuse cu dojană:

„Raimondello, aici nu suntem printre păgâni! Unele dintre nobilele doamne aici de faţă nici nu ştiu să fi auzit de cafea, şi poate se gândesc deja la un lucru diavolesc.”

Raimondello se uită descumpănit împrejur.  Raimondo Orsini Del Balzo, mare conetabil al Regatului Neapolelui, Conte de Soleto, Duce de Benevento, Principe de Taranto, Conte de Lecce, Duce de Bari, senior a încă nu ştiu câte ţinuturi şi târguri printre care si acest Galatina, nu prea arătos, dar îmbogăţit din comerţul cu vite strânse din tot ţinutul, nu era obişnuit să i se stea împotrivă. Chiar şi regele se temea de el. Dar în acelaşi timp era şi un soţ îndrăgostit. Deşi se luase cu doamna Maria d'Enghien la porunca regelui, se plăcuseră şi se preţuiseră de la început.

Un paj care ducea bastonul de conetabil îl scoase din încurcătură:

„Să-mi fie iertată îndrăzneala, dar nu e nimic diavolesc în asta. Parfumul acestei băuturi e de-a dreptul Dumnezeiesc, şi ar fi păcat ca de acest dar al divinităţii să se bucure numai păcătoşii. De aceea vă spun că eu ştiu aici, în Galatina pe un jupân venit din Salonic, fugit de spaima necredincioşilor, care ţine în târg o tarabă cu bunătăţi. Şi printre ele şi cafeaua.”

Lui Raimondo nu-i rămânea să facă decât ceea ce se pricepea el mai bine: să poruncească!

„Atunci să mergem!”

Şi o lua cu pas hotărât spre ieşirea din iatacul doamnelor.

Doamnele, cam îmbufnate că lăsau răcoarea iatacurilor pentru zăpuşeala târgului, se puseră în urma pajului. De prin cotloane, văzând că stăpânul se duce, ieşiră cavalerii şi se puseră la drum, în urma stăpânului. Se făcu alai mare, spre bucuria a tot felul de pierde vară ce se găseau în cale. Orăşenii se strânseră cu mic cu mare, că aveau ce să vadă. Aşa mulţime de cavaleri împodobiţi şi doamne gătite mai rar. Iar în frunte chiar stăpânul lor Raimondo mândru nevoie mare la braţ cu doamna sa. Şi lucru şi de mai mirare, toţi mergeau pe jos prin praful drumului de ţară. Au ce să povestească şi la nepoţi. Copii se hlizeau printre picioarele celor mari, bătrânii  târgului se pregăteau să iasă înaintea stăpânului cu plecăciuni, cu frica în sân că ce-o vrea să fie şi asta, nu cumva lui Raimondo i s-a căşunat vreo răzbunare pe bieţii târgoveţi de vine aşa fără ceremonie, sau poate o fi vreun nou bir.

Însă Raimondo nu le dădu atenţie, ci se duse cu pas mare spre târgul de vite. Spre disperarea cochetelor doamne, care se strâmbau neobişnuite cu mirosul.

Grecul cu taraba când văzu că toţi se îndreaptă spre el, mai să se facă nevăzut de spaimă, însă pajul fu mai sprinten şi-l prinse de cămaşă, şi reuşi să-l liniştească. Doar o cafea, adică. De prin case se scoaseră scaune ca să şadă nobilii oaspeţi, dar oamenii nu erau prea bogaţi, aşa că mulţi rămăseseră în picioare.

Raimondo luă cana de cafea şi o gustă cu ochii închişi, să-i simtă mai bine parfumul. Era aşa cum îşi amintea din pelerinajul în Ţara Sfântă, când fusese oaspete la nişte nobili sarazini.

Oare cum să-l răsplătească pe tarabagiu?

Se lăsase linişte. În târg se strânsese tot poporul cu ologi şi cerşetori cu tot. Toţi tăceau parcă aşteptând să se întâmple vreo minune. Atunci Raimondo se ridică şi spuse spuse cu vorbe cumpănite şi tare ca să-l audă cât mai mult popor:

„Cum ştiţi Sfântul nostru părinte, Urban, ca mulţumire pentru ajutorul ce a primit de la noi in războaie, mi-a dat drept de a construit un convent pentru pomenirea Sfintei Caterina din Alexandria. Anunţ acum si aici, ca moaştele Sfintei ce am adus din pelerinaj cu multa truda şi primejdie vor rămâne în oraşul Galatina unde se va construi o biserică, pentru folosul tuturor credincioşilor chiar aici pe locul acestui târg.”

Doamna Maria se uită cu admiraţie la bărbatul ei: cum ştie să fie el mândru şi stăpân în orice situaţie.

Stop! O biserică mândră construită... la o cafea. Parcă e vorba de un copil făcut la beţie. Cald, tare cald. Iar musculiţele astea zăpăcite de căldură nu îmi dau pace.

O cafea...

Giovanni încercă să-şi adune gândurile şi să fie atent la slujba. Preoţii se învârteau unii în jurul altora după reguli numai de ei ştiute. Căldura şi mirosul tămâiei îi moleşiseră pe toţi.

Simţi o pişcătură pe umărul stâng. Să se scarpine sau nu ? Toţi ochii din biserică erau pe duce. Se cuvenea ca ducele să se scarpine în timpul slujbei? Viteazul Giovanni, fiul lui Skanderbeg, spaima turcilor, chinuit de un purice?

Se hotărî să rabde, ca să mai uite de lighioana pripăşită prin cutele cămăşii îşi îndreptă privirile spre judecata de apoi pictată pe peretele de apus. Chinurile păcătoşilor ajunşi în iad îl consolau că până la urmă puricele nu e chiar atât de rău. Flăcările iadului îl întăreau să suporte căldura.

Îi plăcea biserica asta din Galatina.  Sfânta Caterina din Alexandria. Îi arătaseră relicvariul cu un os al sfintei, adus de un anume Raimondo  în vechime tocmai de la Muntele Sinai. Mare coţcar acest Raimondo, adică să săruţi sfintele moaşte  numai ca să iei în gură un os şi să-l duci ascuns aşa acasă. Biserica era ctitorită de cest Raimondo şi era frumos pictată ca şi bisericile din munţii de acasă de lângă Croia natala. Sfinţii erau liniştiţi şi palizi aşa cum le stă bine unor sfinţi. Până şi păcătoşii din iad îşi primeau caznele cu demnitate. Nu cum pictează frâncii acum bisericile cu madone durdulii, care te duc cu gândul mai mult la păcat decât la evlavie.

Oftă. I se făcuse dor de munţii săi de dincolo de mare. O să-i mai revadă?

Au căzut toate în mâna turcilor, şi munţi şi cetăţi, şi Croia cu ele. Regele Ferrante îl primise bine, îl protejase cât fusese tânăr şi lipsit de apărarea părintelui său,  dar speranţele de a primi o armată cu care să se întoarcă la Durazzo să-i fugărească pe turci erau mici. În Italia era o încrengătură de duşmănii, aragonezi împotriva angevini, ghibelini împotriva guelfilor, veneţieni împotriva genovezilor, şi câte şi mai câte. Cine să aibă grija munţilor săi sălbatici şi a turcilor.

Acolo era tot timpul răcoare, o plăcere să pui armura pe tine şi să pleci să descăpăţânezi câţiva turci.

„O cafea vă rog”

O cerere simplă care poate da bătăi de cap în orice loc din Italia.

Iar acum locul se numeşte Galatina, mai precis o cafenea ci înfăţişarea modestă, dar bine situată în mijlocul oraşului.

Pentru italieni cafeaua are multe nuanţe, o cafea cu lapte nu e acelaşi lucru cu unespresso machiato, espresso e rege, un italian adevărat îşi dovedeşte bărbăţia doar în confruntarea cu un espresso suficient de consistent ca să stea linguriţa dreaptă în el, otravă dulce-amară binevenită  sub cerul albastru al Italiei, iar caffe americano este dispreţuită încât poţi să primeşti ,eventual , o cafea după gustul general european, dar şi o chestie diluată până la confuzia cu o cană cu apă opărită cu orice.

Deci: „O cafea,  vă rog”

Şi începe deja o analiză psihologică a barmanului. Sa dau explicaţii suplimentare? Va înţelege acest dibace mânuitor al maşinăriei de cafea că vreau ceva care să fie nici ucigător ca un espresso,  dar nici prea aproape de apa chioară ca în caffe americano?

De data aceasta eu sunt cel analizat. Proprietarul cafenelei eu un bătrânel impasibil prin faţa căruia au trecut în mod sigur sute de mii, dar ce zic eu, poate milioane, de personaje care i-au cerut o cafea. Pentru el nimeni nu mai prezintă secrete. Deşi am cerut în italiană, accentul ne dă de gol că suntem străini. E absolut sigur de el şi se îndreptă spre maşină fără să mai bage în seamă explicaţii suplimentare. Ne-a cântărit deja cu un ochi de expert. Doar la Judecata de Apoi voi mai fi cântărit de un ochi mai experimentat ca acesta.

Ceştile se aşează pe farfurioară, vede în noi nerăbdarea de a apuca cafelele şi a merge la o masă pentru siestă. „Nu, nu!” şi ne opreşte pentru că alături de cafea trebuie să fie paharul de apă.

…

Nu ştiţi ce bună e cafeaua făcută „pe măsură”, băută la umbră la amiază, în centrul unui mic orăşel pierdut pe harta Italiei.

Si pe cronicarul hai-hui cu fotografii.