Mirosul cafelei îi deştepta lui
Vittorio amintiri plăcute. Tatăl său bea cafea în fiecare
dimineaţă şi mirosul cafelei îi spunea că toate lucrurile sunt
la locul lor.
'Şi bunicul bea cafea în fiecare
dimineţă. Oare şi străbunicul? Se inventase espresso pe vremea
străbunicului?'
Gândul acesta însă se pierdu undeva,
lui Vittorio îi era de ajuns simţământul de stabilitate pe care
îl da parfumul cafelei. Vittorio recunoştea, în faţa oricui mai
era dispus să-l asculte, că la nouazeci de ani puţine lucruri mai
sunt sigure ca parfumul unei cafele băută dimineaţa în faţa
monumentului lui San Oronzo.
Şi Sfântul era un lucru sigur, aşa
cum binecuvantează el orasul, ţeapăn, din vârful coloanei lui.
'Dar Sfântul nu te încalzeşte precum
cafeaua.'
În dimineaţa aceasta problema lui
Vittorio era dacă să aprindă a doua ţigară. Asta înseamnă să
se certe cu Hercolano.
'Puştii ăştia stau toata ziua pe
ruinele din piaţă, oare când dau pe la şcoală? Şi fumează
ţigară de la ţigară’, se enervă şi mai tare Vittorio.
'Şi au umplut peticul de iarbă de sub
rodie de chiştoace'. Mâinile tremurau mai tare în căutarea
pachetului.
‘Pe vremea mea nu se întampla aşa
ceva.'
'Hercolano de fapt e băiat bun’,
încercă Vittorio să se calmeze.
Erau şi rude cumva, dar la vârsta lui
generaţiile din urmă erau mai greu de descâlcit. Hercolano era
doctor şi acum vreo patru ani îl salvase pe Vittorio. Cu exces de
zel de tânăr doctor se îngrijorase când Vittorio nu venise la un
control. L-a găsit prăbuţit pe podea în casă. Poate că era aşa
de o zi, de două, cine să ştie. La spital l-au pus pe picioare.
Dar lucrurile rele abia au urmat: nu tu alcool, nu tu ţigări, nu tu
aia, nu ailalta.
'Unchiule, dacă nu ţii regim te duci
imediat. Si mai ales trebuie să iei pe cineva care să aibă grijă
permanent de tine.'
De fapt, de aici au început cu
adevarat problemele. În definitiv lui Vittorio puţin ţi mai păsa
dacă mai traieşte câţiva ani sau nu. Când singurele bucurìi
ţi-au rămas cafeua şi ţigara de dimineaţa şi întâlnirea cu
San Oronzo cel dăltuit în piatră, de ce să te mai chinuie
doctorii cu dietele lor.
Dar de ruşine faţă de Hercolano,
'Suntem rude' ofta Vittorio, acceptă tot ce spunea doctorul.
Aşa a apărut Lena.
Hercolano a studiat medicina in
Romania.
'Se spune că au doctori buni acolo',
rânjea arţăgos la oricine îndrăznea să comenteze ceva de
studiile acestui nepot. Aşa că i-a facut rost de o românca care să
aibă grija de el. Era ieftin şi Hercolano l-a ajutat să completeze
hârtiile pentru un ajutor suplimentar pentru însoţitor.
Cel mai rău era ca Lena îl cunoştea
pe Hercolano. Prima dată când l-a prins fumând, Hercolano a venit
mânios acasă şi la certat ca pe un copilaş de faţă cu Lena.
'Auzi, de faţă cu ţiganca asta!'
răbufni către un interlocutor imaginar, sperand ca Lena o să-l
audă.
Vittorio ştia să deosebeasca între
români şi ţigani, dar ştia că de câte ori îi spunea ţigancă,
Lena se supăra. Era răzbunarea lui.
Oricum românii erau peste tot. Şi iar
a auzit la televizor de o bandă de români care jefuia în special
bătrâni italieni singuri.
'Bastarzii.Fii de curve!’
‘Pe vremea mea nu se întâmpla aşa
ceva.'
Ştia chiar că o cheamă, de fapt,
Ileana, dar îi pocea numele intenţionat, aşa cum făcea cu
africanii când era în armată. Era răzbunarea lui.
Acum vederea spre piaţă era obturată
de câteva maşini de pompieri. Nu era niciun incendiu, popierii
ieşiseră la o acţiune de bună imagine în oraş, oamenii puteau
pipăi echipamentul, copii se urcau în maşini. Vedetele erau nişte
câini salvatori, şi mai ales progeniturile lor gata a se împrieteni
cu orice trecător. Băieţii în uniforma arătau bine şi sigur
până de seară ori să-şi stabilească nişte întâlniri galante
văzând câte fete lăsaseră bârfele de pe pietrele antice şi
deveniseră brusc interesate de activitatea unităţii de pompieri.
Şi Vittorio arăta bine în uniformă
cu mulţi ani înainte, pe când lupta în Africa. Pilota un Savoia-
Marchetti. Ducele croncănea peste tot 'Avioanele noastre sunt cele
mai bune, au zburat cel mai sus, cel mai repede, cel mai mult, cel
mai. . .'
'Ptiu' uită Vittorio de ţigară,
'câte prostii spunea şi Mussolini ăstă.'
Avioanelea ălea picau ca muştele în
faţa englezilor.
'Eu însumi am fost doborât de doua
ori, dar a avut grija de mine Dumnezeu.'
De atunci Vittorio avea obiceiul să nu
mai creada ce spun cei care conduc.
De la o masa mai din spate se auziră
hohotele unui grup mare.
'Turişti'.
'Germani.'
'Râdeţi voi, dar neamţul ăla nu a
râs deloc.'
Asta era altă poveste. Din Africa a
fost trimis în Grecia. Acolo l-a prins armistiţiul. Germanii i-au
dezarmat şi trimis în lagăr. I-au tratat ca pe evrei, dar să zică
că a fost norocos, că alţi camarazi au primit un glonţ de la
început fără alte discuţii. Era ianuarie 45, ruşii începuseră
ofensiva. Se zvonea că germanii se descotorosesc de prizonieri şi
vor fi omorâţi. Vittorio nu a stat să verifice dacă e adevărat,
într-o noapte a plecat acasă, cu preţul vieţii unui soldat geman
pe care l-a sugrumat cu o bucată de sârmă şterpelită. Dar despre
asta nu-i plăcea să-şi amintească.
'Hai, Vittorio, ca la manşă, ia o
decizie rapid, încă o ţigară sau nu'
Dinspre stradă se auzi un “Bună
ziua!” cu un accent din Moldova.
- Fa, îl mai ştergi mult la
cur pe moşul ăsta!
- Da', ţie ţi-o mai trage
Antonio?
- Fa, eu îi puneam o perna pe
nas. Nu vezi că abia mai suflă?
- Putoarea dracului! Moşul e
pâinea mea. Să-i dea Domnu’ ani mulţi înainte.
- Pe-a mă-tii!
- Ba, pe-a mă-tii!
Victoriţa nu era fată rea, se ţinea
cu un mafiot, Antonio,cu bani mulţi din surse incerte, îi era
ţiitoare şi fată bună la toate, şi asta pe mai nimica, toate în
speranţa că Antonio o s-o ia de nevastă.
'Când mi-oi vedea eu ceafa' râse
Ileana în sinea ei.
Vittorio în schimb era un domn. Aflase
de la Hercolano că fusese aviator în armata, după război primise
un post bun in administraţie, avusese o nevastă frumoasă de
familie bună, acum rămăsese singur, săracul. Copii şi nepoţii
se stabiliseră prin Nord şi nu prea aveau timp de el. Ca militar
veteran din razboi, avea o pensie de invidiat, şi ieseau zilnic în
oraş la cefenea, el sprijinit de braţul ei, saluta ceremonios pe
toata lumea, însă cei pe care-i cunoaştea erau tot mai puţini, şi
se vedea că suferă când nu se întalneţte cu nimeni, şi devenea
nesuferit sau se apuca să fumeze, sau să cârcotească despre
românii care au umplut Italia cu hoţiile lor, şi că în mod sigur
şi ea e o hoaţă şi va trebui să o dea afară.
Ţiganii. Bastarzii. Fii de curvă.
Dar nu-şi punea niciodată
ameninţările în aplicare. Şi asta pentru că era un om mândru
care nu accepta că acum e neputincios, iar Ileana venită de undeva
de departe, era o anexa a trupului lui obosit, cu avantajul că nu
era din lumea lui obişnuită, deci fără a-i ameninţa mândria. În
plus era Hercolano, de care ştia de frică.
În rest era politicos, iar când
câţiva amici au făcut câteva glume despre cum sunt româncele la
pat, a replicat foarte supărat că el a avut o singură dragoste,
Monica, şi toţi dădeau din cap aprobator, ‘Ei, ce senzatie
faceau ei tineri pe plaja la San Cataldo!’, şi că e urât din
partea lor că fac glume pe seama unor femei amărâte care vin să
facă nişte munci grele alungate de sărăcie din ţara lor. Ba
chiar îşi amintea de sărbatori să îi dea bani de cadouri pentru
cei doi baieţi pe care aflase că îi are Ileana în Romania. Din
păcate acest “în rest” devenea cam rar, căci la nouazeci de
ani, cand si mersul la toaleta devine o mare problemă, Vittorio avea
mai multe motive sa fie ţâfnos decât în toane bune. Şi acum îşi
căuta nervos pachetul de ţigări, deşi deja luase o ţigară,
maximul pe care îl îngăduise Hercolano.
Ileana avea şi ea o problemă. Începea
şcoala. Nicolae merge şi el în clasa Întai. Cu Răzvan, cel mare,
şcoala nu fusese prea buna prietenă. Ea era plecată în Italia,
barbat'su, Vasile, 'Plesni-i-ar ochii, de beţivan!' a dispărut în
lume, de copii se ocupau, sau nu se ocupau, nişte verişori
stabiliţi în Bacău. Aşa că nu era de mirare că Răzvan nu se
împăca cu şcoala. Dar ar fi vrut sa fie altfel cu Nicolae, să fie
cu el măcar acum la început, să-l vadă pornit cu drag de şcoală.
Să-l lase pe Vittorio nu putea, aşa
că a venit cu propunerea, să meargă la Bacau şi Vittorio, măcar
un timp, are apartament mare acolo. Deşi era în toane bune, moşul
s-a cam speriat de propunere, dar a spus că o să se mai gândească.
Şi se tot gândea, că uite, începuse şcoala.
- Ţigările nu sunt acolo.
- !!!
- Sunt la mine.
- ???
- Cafenele avem şi la Bacău.
- Sigur, sigur!
- Şi fac cafeaua ca în Italia. De
fapt patronul de la cafeneaua din centrul oraşului Bacău a fost
chelner în Italia.
- Şi ţigări?
- Câte vrei. Şi mai ieftine ca în
Italia.
- Dar San Oronzo?'
- Doar pe San Oronzo nu pot sa ţi-l
duc la Bacău! Chiar nu îţi pasă de nişte copii, vrei să ajungă
şi ai mei ca ăştia, să zacă toată ziua cu gasşca fără să
facă nimic. Chiar aşa. . . , şi se opri ca să nu scape vreun
cuvânt pe care să-l regrete mai târziu.
- O ţigară?
-Nuuu. Nu ai voie! Şi o spuse aşa
încât capetele de la celelalte mese se întoarseră spre ei.
Vittorio zâmbi dezvelind proteza bine
întreţinută.
- Bine. Mergem la Bacău.
- …
- Nu-mi mai mulţumi atât. Şi
ţine minte, biletele de avion le plăteşti tu, ca să nu-ţi
închipui că m-am ramolit de tot.
Nu, nu se ramolise. Vittorio era
deştept. De o vreme începuse să înţeleagă şi româneşte. Şi
acum ştia că dacaă vrea Domnu’, cu Lena va mai avea ani mulţi
înainte.
Si pe cronicarul hai-hui cu fotoggrafii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu