sâmbătă, 23 februarie 2013

Ocupantul turc.... incurajeaza educatia


Un eveniment din istoria pensionului mi-a atras atentia pentru rubrica Romanii si vecinii lor

Dupa cum multa lume stie, revolutia de a 1848 din Valachia a fost inabusita  de trupele otomane. Placi comemorative vorbesc despre rezistenta eroica a unitatii de pompieri din Dealul Spirii. Trupele otomane erau conduse de Fuad Efendi, numit inalt comisar al Inaltei Porti in Valachia.

Istoria "oficiala" uita evenimente mai marunte, dar elocvente, despre  natura complexa a relatiilor dintre romani si otomani, si nu subliniaza din pacate decat latura conflictuala. In 1849 serbarea de premire a scolarilor s-a tinut in prezenta lui Fuad Efendi care a incununat personal premiantii, si a felicitat, intr-o cuvantare, scoala pentru activitatea sa.

Pensionul Geanelloni - plimbari in Bucuresti



Prin cvartalul aflat cam intre frumoasa cladire a vechii Burse, si strada Coltei, unde acum salasluieste sediul unei universitati, la inceputul sec. al XIX-lea  fiinta  unul dintre primele pensioane in stil occidentl din Bucuresti, pensionul Geanelloni. A avut elevi multi din "lumea buna" a vremii, posteritatea retinand dintre elevii sai pe poetul Grigore Alexandrescu.

Pensionul era situat bine, deoarece se afla practic langa Colegiul Sfantul Sava, ce fiinta cam pe locurile unde se afla acum statuia lui Mihai Viteazul, la Sfantul Sava fiind ceea ce am numi astazi o instituie de invatamant superior, singura din Valachia acelor vremuri.

Pentru a marca insa ce deosebire exista intre obiceiurile noaste de astazi si cele din trecut, trebuie remarcat ca, pensionul se lauda intr-un prospect ca scolarii erau obligati, de doua ori pe luna, sa faca bai de pcioare, si la doua luni o data bai complete.

Hmmmmmm!!!!

joi, 21 februarie 2013

Totul despre Feng Shui

Simon Brown, Totul despre Feng Shui, Nemira, 2008

Nu sunt deloc un pasionat al intelepciunii orientale. Mai degraba dimpotriva. Totusi aceasta carte straluceste  printr-o abordare pragmatica si moderna a unei stiinte stravechi, Feng Shui.

Prima constatare este ca indicatiiile practice pe care ti le da cartea sunt usor de verificat cu bunul simt. Nu poti decat sa fii de acord cu ce spune acolo. 

Pentru necunoscatori, Feng Shui isi propune sa integreze armonios omul in mediul sau. De aici o multime de reguli despre cum sa-ti alegi casa, cum sa o organizezi, cum sa o amenajezi, cum sa o decorezi. Si e doar o parte din problematica atinsa.

Prin urmare sfaturile practice pe care vi le da sunt absolut valabile, trebuie sa fii stupid sa nu le vezi corectitudinea.

De aici a pornit si curiozitatea mea de a intelege sistemul in ansamblul sau. Cunoscand sistemul incepi sa ordonezi o multime de practici pe care le considerai corecte in mod empiric, si sa tragi toate consecintele din ele, inclusiv pe cele care sunt mai putin evidente, dar la fel de binefacatoare.

De citit.

luni, 18 februarie 2013

Planificare strategica

Şedinţă de eficientizare
(şeful cel mare şi directori executivi în meeting-room)
...
Şeful: Deci, eficientizarea deplasărilor...
Executivii (în cor) : Pe bază de programare.
Şeful (deja iritat, către Executivul tânăr) : Se vorbeşte numai întrebat! Cine a plecat luna asta în deplasare?
Executivul tânăr: Îmi cer iertare,vă rog! Xulescu!
Şeful: În baza cărei planificări?
(tăcere)
Şeful: Cine a aprobat?
(tăcere stânjenită)
Şeful(furios): Ce-am vorbit eu cu voi, mă, că nu pleacă nimeni fără PLANIFICARE ŞI APROBARE!
(tăcere îngheţată)
Şeful (mai potolit):  Pentru ce a plecat în deplasare?
(tăcere lungă, dintr-un colţ al mesei o doamnă scânceşte înfundat)
Executivul tînăr(sugrumat) : Xulescu este singurul specialist pe problema..., el ştie de ce e nevoie. Noi...
Şeful (amuzat, dar sever): Voi dormiţi pe voi.
Executivul tânăr (uşor încurajat de amuzamentul şefului) : Noi, rapoarte, şedinţe, Xulescu e specialistul, noi oricum aprobam ce spune el. Că nu pleacă el de plăcere... Că de n-ar fi nevoie ar sta şi el la birou, nu pe coclauri.
Şeful (ritos): Noi aici avem reguli, nu mă interesează ce e necesar, ce nu-i necesar, CI SĂ SE RESPECTE REGULILE! Xulescu să fie sancţionat pentru... ăăă... găsiţi voi. Aştept de astăzi planificarea deplasărilor făcute de Xlescu, ca să le aprob. Xlescu va pleca doar conform planificării aprobate, altfel pleacă el.
(tăcere chipuri îngrozite)
Executivul tînăr (cu un efort disperat) : Poate vorbiţi dumneavoastră cu Xlescu, ce ştim noi, el ştie...
Şeful (din nou furios): Ce faci, mă, îmi dai sarcini?! Vezi că zbori de mânuţă cu Xlescu!

sâmbătă, 16 februarie 2013

Tortilla (de grâu)

Tortilla

In aceeaşi serie a lipiilor: Tortilla. Făcută celebră de sudamericani, şi în acest caz, desigur cunoaşteţi produsul în bucătăria vreunei bunici.

Ingrediente

170 g făină
5 linguriţe de ulei
5 linguri de apă
un praf de sare.

Puneţi făina, sarea şi uleiul într-un castron. Amestecaţi bine cu mâna până uleiul se absoarbe uniform în făină.
Începeţi să adăugaţi apa lingură cu lingură frământând cu mâna. Trebuie să frământaţi cam 5 minute ca să obţineţi un aluat nelipicios şi destul de elastic.

Se lasă acoperit să se odihnească minim 10 minute (ideal vreo 30 de minute).

Se separă în 6 porţii. Cu sucitorul întindeţi 6 lipii pe cât posibil rotunde de mărimea unei palme. Dacă se lipeşte ungeţi cu puţin ulei suprafaţa pe care realizaţi operaţiunea precum şi sucitorul.

Pe o plită sau în tigaia de clătite puneţi-le la copt. E nevoie de cam 30 de secunde pe fiecare parte. Recunoaşteţi că s-au copt atunci când marginile încep să se ridice.

Sunt foarte bune să "înfăşuraţi" diverse alimente în ele fiind foarte elastice.

luni, 11 februarie 2013

O cafea, va rog!


Petru şi-a strâns încă o dată legăturile la sandale. Drum lung din Antiochia până în Italia. Chiar şi pentru un pescar obişnuit cu legănatul valurilor nu e uşor. Acum, cu ajutorul Domnului era iarăşi pe pământ bun. Nu era mult deosebit de ce ştia de acasă. Piatră colţuroasă iţindu-se dintre brazde subţirele. Nici în Galilea nu era altfel, aşa că mulţi se făcuseră pescari ca să agonisească câte ceva, căci de pe urma pământului slabă speranţă.
Doar crângurile de măslini ce mai înveseleau privirea cu verdele lor.
Cald, tare cald ….
Din faţă se auziră murmure. Tâlhari sunt peste tot şi Petru se trase mai spre margine, gata să se ascundă în livadă.
Un bărbat corpolent era dus în lectică cărată pe umeri de câţiva sclavi bine legaţi. Din urmă veneau alţi sclavi mergând pe jos, fiecare cărând desagi mari. Petru dădu bineţe în greceşte, grai pe care îl cunoştea prea bine din Antiochia., aşteptând umil să treacă alaiul.
„Călătorule, astăzi divinul Hermes este în toate bune, şi priveşte cu bunăvoinţă spre tine. Dacă ai drum spre Hydrus abia aştept  să te însoţeşti cu noi şi ard de nerăbdare să-ţi ascult poveştile. Servitorii duc în desagă vase de argint cu apă proaspătă şi poame răcoritoare, ba chiar unii au gheaţă învelită în paie păstrată de astă iarnă în munţii Lucaniei şi poame răcoritoare. Aşa că nici Zeus în Olimp nu ne trezeşte invidia. Dacă ar binevoi ar putea coborî să ne ţină şi el companie , găzduirea noastră nu ne-ar face de ruşine. Dacă nu mergi la Hydrus, atunci binevoieşte să guşti din apă, căci în mod sigur eşti însetat şi nu-ţi cer ca plată decât să spui ceva despre domnia ta”
Acest discurs înflorat fu rostit în greceşte cu pricepere în mlădierea limbii cum numai cineva ce studiase mult şi cu sârguinţă pe Homer putea fi în stare.  Totul însoţit cu gesturi largi şi teatrale, ale unui om sigur pe el, căruia nu i se refuzase nimic.
Petru să strădui să răspundă şi el pe măsura . Inelul de pe mâna bărbatului  îi dezvăluia că personajul avea rangul de cavaler, şi prin urmare trebuia să-i acorde tot respectul.
”Mult prea ilustre şi nobile cavaler, se pare că zeii pe care îi onorezi nu sunt chiar atât de binevoitori cu mine. Cu mare plăcere te-aş însoţi în cale, dar eu tocmai vin de la Hydrus şi  merg spre Roma. Mă numesc Petru şi vin din Iudea, şi mărturisesc că nu pot decât să-ţi mulţumesc pentru generoasa ofertă de a împărţi din comoara ta de apă rece cu un biet călător ca mine.”
Bărbatul se cutremură de râs.
„Grăbit să imit stilul eroilor din vechime am uitat să mă prezint. Sunt Lucius şi multă lume de pe aici îţi poate povesti despre familia mea. Dar să lăsăm amabilităţile, căci într-adevăr trebuie să-ţi fie sete. Deşi merg la Atena să aprofundez retorica, nu pot să nu mă gândesc că toţi eroii şi zeii din cărţile cele vechi stau atât de mult la taclale unii cu alţii, încât e uşor de explicat de ce războiul Ilionului a durat 10 ani.”
Un servitor nici nu mai aşteptă semnul stăpânului şi scoase din desagă un vas mare de argint din care turnă într-un pahar mai mic gravat cu inscripţii de mulţumire lui Bachus.
„Şi cum nu am timp ca Odiseu să bântui mările o viaţă, bunule călător, îţi urez un drum uşor şi fără primejdii! Ţine minte că în faţa ta se află un târg, Galatini, unde poate găseşti o pivniţă să te adăposteşti la amiază, căci soarele la acest timp este ucigător”
Petru vru să mulţumească, dar nu mai avu cui, căci alaiul se pusese deja în mişcare.
Merse mai departe mai cu inima. Intr-adevăr, pe un deal se vedea deja o aşezare.  Târgul nu avea ziduri,dar casele aşezate una în alta, orientate spre curţi interioare, cu ziduri oarbe spre în afară, formau ele însele un fel de fortăreaţă.  Nu erau prea mulţi oameni pe străduţele înguste şi strâmbe. Cei pe lângă care trecea se uitau cu neîncredere la el, dar nimeni nu îl oprise să meargă mai departe. Într-o margine, în faţa unui templu al Liberei se deschidea o piaţă mai largă. După mirosul pătrunzător în mod sigur se ţinea târg de vite acolo.
Şi era şi un han, cu umbrar din paie. Şi poate şi o pivniţă
„O cafea va rog!”

Stop! Nu, visul ăsta nu e bun. Păi cum să ceară Sfântul o cafea? Nu cred că se bea cafea pe vremea romanilor. Sau cine ştie? Să ne imaginăm pe Nero făcând vocalize stând la o cafea cu amicii. Nu, nu merge. Sau pe Traian distribuind soldaţilor care trec Dunărea nu vin, ci cafea! Seamănă cu nişte corporaţişti în pauza de prânz. Nu a legiuni victorioase. Sau pe Marcus Aurelius încălzindu-şi legiunile în ţinutul Germaniei cu cafea?
Or fi găsit arheologii vreo amforă cu cafea în loc de vin?
E cald.

„O cafea va rog!”
 Doamnele se uitară speriate unele la altele. Privirile se îndreptară spre doamna Maria. Aceasta zâmbi către toţi, îşi aranjă şalul de damasc, şi privindu-şi soţul în ochi spuse cu dojană:
„Raimondello, aici nu suntem printre păgâni! Unele dintre nobilele doamne aici de faţă nici nu ştiu să fi auzit de cafea, şi poate se gândesc deja la un lucru diavolesc.”
Raimondello se uită descumpănit împrejur.  Raimondo Orsini Del Balzo, mare conetabil al Regatului Neapolelui, Conte de Soleto, Duce de Benevento, Principe de Taranto, Conte de Lecce, Duce de Bari, senior a încă nu ştiu câte ţinuturi şi târguri printre care si acest Galatina, nu prea arătos, dar îmbogăţit din comerţul cu vite strânse din tot ţinutul, nu era obişnuit să i se stea împotrivă. Chiar şi regele se temea de el. Dar în acelaşi timp era şi un soţ îndrăgostit. Deşi se luase cu doamna Maria d'Enghien la porunca regelui, se plăcuseră şi se preţuiseră de la început.
Un paj care ducea bastonul de conetabil îl scoase din încurcătură:
„Să-mi fie iertată îndrăzneala, dar nu e nimic diavolesc în asta. Parfumul acestei băuturi e de-a dreptul Dumnezeiesc, şi ar fi păcat ca de acest dar al divinităţii să se bucure numai păcătoşii. De aceea vă spun că eu ştiu aici, în Galatina pe un jupân venit din Salonic, fugit de spaima necredincioşilor, care ţine în târg o tarabă cu bunătăţi. Şi printre ele şi cafeaua.”
Lui Raimondo nu-i rămânea să facă decât ceea ce se pricepea el mai bine: să poruncească!
„Atunci să mergem!”
Şi o lua cu pas hotărât spre ieşirea din iatacul doamnelor.
Doamnele, cam îmbufnate că lăsau răcoarea iatacurilor pentru zăpuşeala târgului, se puseră în urma pajului. De prin cotloane, văzând că stăpânul se duce, ieşiră cavalerii şi se puseră la drum, în urma stăpânului. Se făcu alai mare, spre bucuria a tot felul de pierde vară ce se găseau în cale. Orăşenii se strânseră cu mic cu mare, că aveau ce să vadă. Aşa mulţime de cavaleri împodobiţi şi doamne gătite mai rar. Iar în frunte chiar stăpânul lor Raimondo mândru nevoie mare la braţ cu doamna sa. Şi lucru şi de mai mirare, toţi mergeau pe jos prin praful drumului de ţară. Au ce să povestească şi la nepoţi. Copii se hlizeau printre picioarele celor mari, bătrânii  târgului se pregăteau să iasă înaintea stăpânului cu plecăciuni, cu frica în sân că ce-o vrea să fie şi asta, nu cumva lui Raimondo i s-a căşunat vreo răzbunare pe bieţii târgoveţi de vine aşa fără ceremonie, sau poate o fi vreun nou bir.
Însă Raimondo nu le dădu atenţie, ci se duse cu pas mare spre târgul de vite. Spre disperarea cochetelor doamne, care se strâmbau neobişnuite cu mirosul.
Grecul cu taraba când văzu că toţi se îndreaptă spre el, mai să se facă nevăzut de spaimă, însă pajul fu mai sprinten şi-l prinse de cămaşă, şi reuşi să-l liniştească. Doar o cafea, adică. De prin case se scoaseră scaune ca să şadă nobilii oaspeţi, dar oamenii nu erau prea bogaţi, aşa că mulţi rămăseseră în picioare.
Raimondo luă cana de cafea şi o gustă cu ochii închişi, să-i simtă mai bine parfumul. Era aşa cum îşi amintea din pelerinajul în Ţara Sfântă, când fusese oaspete la nişte nobili sarazini.
Oare cum să-l răsplătească pe tarabagiu?
Se lăsase linişte. În târg se strânsese tot poporul cu ologi şi cerşetori cu tot. Toţi tăceau parcă aşteptând să se întâmple vreo minune. Atunci Raimondo se ridică şi spuse spuse cu vorbe cumpănite şi tare ca să-l audă cât mai mult popor:
„Cum ştiţi Sfântul nostru părinte, Urban, ca mulţumire pentru ajutorul ce a primit de la noi in războaie, mi-a dat drept de a construit un convent pentru pomenirea Sfintei Caterina din Alexandria. Anunţ acum si aici, ca moaştele Sfintei ce am adus din pelerinaj cu multa truda şi primejdie vor rămâne în oraşul Galatina unde se va construi o biserică, pentru folosul tuturor credincioşilor chiar aici pe locul acestui târg.”
Doamna Maria se uită cu admiraţie la bărbatul ei: cum ştie să fie el mândru şi stăpân în orice situaţie.

Stop! O biserică mândră construită... la o cafea. Parcă e vorba de un copil făcut la beţie. Cald, tare cald. Iar musculiţele astea zăpăcite de căldură nu îmi dau pace.

O cafea...
Giovanni încercă să-şi adune gândurile şi să fie atent la slujba. Preoţii se învârteau unii în jurul altora după reguli numai de ei ştiute. Căldura şi mirosul tămâiei îi moleşiseră pe toţi.
Simţi o pişcătură pe umărul stâng. Să se scarpine sau nu ? Toţi ochii din biserică erau pe duce. Se cuvenea ca ducele să se scarpine în timpul slujbei? Viteazul Giovanni, fiul lui Skanderbeg, spaima turcilor, chinuit de un purice?
Se hotărî să rabde, ca să mai uite de lighioana pripăşită prin cutele cămăşii îşi îndreptă privirile spre judecata de apoi pictată pe peretele de apus. Chinurile păcătoşilor ajunşi în iad îl consolau că până la urmă puricele nu e chiar atât de rău. Flăcările iadului îl întăreau să suporte căldura.
Îi plăcea biserica asta din Galatina.  Sfânta Caterina din Alexandria. Îi arătaseră relicvariul cu un os al sfintei, adus de un anume Raimondo  în vechime tocmai de la Muntele Sinai. Mare coţcar acest Raimondo, adică să săruţi sfintele moaşte  numai ca să iei în gură un os şi să-l duci ascuns aşa acasă. Biserica era ctitorită de cest Raimondo şi era frumos pictată ca şi bisericile din munţii de acasă de lângă Croia natala. Sfinţii erau liniştiţi şi palizi aşa cum le stă bine unor sfinţi. Până şi păcătoşii din iad îşi primeau caznele cu demnitate. Nu cum pictează frâncii acum bisericile cu madone durdulii, care te duc cu gândul mai mult la păcat decât la evlavie.
Oftă. I se făcuse dor de munţii săi de dincolo de mare. O să-i mai revadă?
Au căzut toate în mâna turcilor, şi munţi şi cetăţi, şi Croia cu ele. Regele Ferrante îl primise bine, îl protejase cât fusese tânăr şi lipsit de apărarea părintelui său,  dar speranţele de a primi o armată cu care să se întoarcă la Durazzo să-i fugărească pe turci erau mici. În Italia era o încrengătură de duşmănii, aragonezi împotriva angevini, ghibelini împotriva guelfilor, veneţieni împotriva genovezilor, şi câte şi mai câte. Cine să aibă grija munţilor săi sălbatici şi a turcilor.
Acolo era tot timpul răcoare, o plăcere să pui armura pe tine şi să pleci să descăpăţânezi câţiva turci.

„O cafea vă rog”
O cerere simplă care poate da bătăi de cap în orice loc din Italia.
Iar acum locul se numeşte Galatina, mai precis o cafenea ci înfăţişarea modestă, dar bine situată în mijlocul oraşului.
Pentru italieni cafeaua are multe nuanţe, o cafea cu lapte nu e acelaşi lucru cu unespresso machiatoespresso e rege, un italian adevărat îşi dovedeşte bărbăţia doar în confruntarea cu un espresso suficient de consistent ca să stea linguriţa dreaptă în el, otravă dulce-amară binevenită  sub cerul albastru al Italiei, iar caffe americano este dispreţuită încât poţi să primeşti ,eventual , o cafea după gustul general european, dar şi o chestie diluată până la confuzia cu o cană cu apă opărită cu orice.
Deci: „O cafea,  vă rog”
Şi începe deja o analiză psihologică a barmanului. Sa dau explicaţii suplimentare? Va înţelege acest dibace mânuitor al maşinăriei de cafea că vreau ceva care să fie nici ucigător ca un espresso,  dar nici prea aproape de apa chioară ca în caffe americano?
De data aceasta eu sunt cel analizat. Proprietarul cafenelei eu un bătrânel impasibil prin faţa căruia au trecut în mod sigur sute de mii, dar ce zic eu, poate milioane, de personaje care i-au cerut o cafea. Pentru el nimeni nu mai prezintă secrete. Deşi am cerut în italiană, accentul ne dă de gol că suntem străini. E absolut sigur de el şi se îndreptă spre maşină fără să mai bage în seamă explicaţii suplimentare. Ne-a cântărit deja cu un ochi de expert. Doar la Judecata de Apoi voi mai fi cântărit de un ochi mai experimentat ca acesta.
Ceştile se aşează pe farfurioară, vede în noi nerăbdarea de a apuca cafelele şi a merge la o masă pentru siestă. „Nu, nu!” şi ne opreşte pentru că alături de cafea trebuie să fie paharul de apă.
Nu ştiţi ce bună e cafeaua făcută „pe măsură”, băută la umbră la amiază, în centrul unui mic orăşel pierdut pe harta Italiei.

Si pe cronicarul hai-hui cu fotografii. 

Minunile lui San Oronzo


Mirosul cafelei îi deştepta lui Vittorio amintiri plăcute. Tatăl său bea cafea în fiecare dimineaţă şi mirosul cafelei îi spunea că toate lucrurile sunt la locul lor.
'Şi bunicul bea cafea în fiecare dimineţă. Oare şi străbunicul? Se inventase espresso pe vremea străbunicului?'
Gândul acesta însă se pierdu undeva, lui Vittorio îi era de ajuns simţământul de stabilitate pe care îl da parfumul cafelei. Vittorio recunoştea, în faţa oricui mai era dispus să-l asculte, că la nouazeci de ani puţine lucruri mai sunt sigure ca parfumul unei cafele băută dimineaţa în faţa monumentului lui San Oronzo.
Şi Sfântul era un lucru sigur, aşa cum binecuvantează el orasul, ţeapăn, din vârful coloanei lui.
'Dar Sfântul nu te încalzeşte precum cafeaua.'
În dimineaţa aceasta problema lui Vittorio era dacă să aprindă a doua ţigară. Asta înseamnă să se certe cu Hercolano.
'Puştii ăştia stau toata ziua pe ruinele din piaţă, oare când dau pe la şcoală? Şi fumează ţigară de la ţigară’, se enervă şi mai tare Vittorio.
'Şi au umplut peticul de iarbă de sub rodie de chiştoace'. Mâinile tremurau mai tare în căutarea pachetului.
‘Pe vremea mea nu se întampla aşa ceva.'
'Hercolano de fapt e băiat bun’, încercă Vittorio să se calmeze.
Erau şi rude cumva, dar la vârsta lui generaţiile din urmă erau mai greu de descâlcit. Hercolano era doctor şi acum vreo patru ani îl salvase pe Vittorio. Cu exces de zel de tânăr doctor se îngrijorase când Vittorio nu venise la un control. L-a găsit prăbuţit pe podea în casă. Poate că era aşa de o zi, de două, cine să ştie. La spital l-au pus pe picioare. Dar lucrurile rele abia au urmat: nu tu alcool, nu tu ţigări, nu tu aia, nu ailalta.
'Unchiule, dacă nu ţii regim te duci imediat. Si mai ales trebuie să iei pe cineva care să aibă grijă permanent de tine.'
De fapt, de aici au început cu adevarat problemele. În definitiv lui Vittorio puţin ţi mai păsa dacă mai traieşte câţiva ani sau nu. Când singurele bucurìi ţi-au rămas cafeua şi ţigara de dimineaţa şi întâlnirea cu San Oronzo cel dăltuit în piatră, de ce să te mai chinuie doctorii cu dietele lor.
Dar de ruşine faţă de Hercolano, 'Suntem rude' ofta Vittorio, acceptă tot ce spunea doctorul.
Aşa a apărut Lena.
Hercolano a studiat medicina in Romania.
'Se spune că au doctori buni acolo', rânjea arţăgos la oricine îndrăznea să comenteze ceva de studiile acestui nepot. Aşa că i-a facut rost de o românca care să aibă grija de el. Era ieftin şi Hercolano l-a ajutat să completeze hârtiile pentru un ajutor suplimentar pentru însoţitor.
Cel mai rău era ca Lena îl cunoştea pe Hercolano. Prima dată când l-a prins fumând, Hercolano a venit mânios acasă şi la certat ca pe un copilaş de faţă cu Lena.
'Auzi, de faţă cu ţiganca asta!' răbufni către un interlocutor imaginar, sperand ca Lena o să-l audă.
Vittorio ştia să deosebeasca între români şi ţigani, dar ştia că de câte ori îi spunea ţigancă, Lena se supăra. Era răzbunarea lui.
Oricum românii erau peste tot. Şi iar a auzit la televizor de o bandă de români care jefuia în special bătrâni italieni singuri.
'Bastarzii.Fii de curve!’
‘Pe vremea mea nu se întâmpla aşa ceva.'
Ştia chiar că o cheamă, de fapt, Ileana, dar îi pocea numele intenţionat, aşa cum făcea cu africanii când era în armată. Era răzbunarea lui.
Acum vederea spre piaţă era obturată de câteva maşini de pompieri. Nu era niciun incendiu, popierii ieşiseră la o acţiune de bună imagine în oraş, oamenii puteau pipăi echipamentul, copii se urcau în maşini. Vedetele erau nişte câini salvatori, şi mai ales progeniturile lor gata a se împrieteni cu orice trecător. Băieţii în uniforma arătau bine şi sigur până de seară ori să-şi stabilească nişte întâlniri galante văzând câte fete lăsaseră bârfele de pe pietrele antice şi deveniseră brusc interesate de activitatea unităţii de pompieri.
Şi Vittorio arăta bine în uniformă cu mulţi ani înainte, pe când lupta în Africa. Pilota un Savoia- Marchetti. Ducele croncănea peste tot 'Avioanele noastre sunt cele mai bune, au zburat cel mai sus, cel mai repede, cel mai mult, cel mai. . .'
'Ptiu' uită Vittorio de ţigară, 'câte prostii spunea şi Mussolini ăstă.'
Avioanelea ălea picau ca muştele în faţa englezilor.
'Eu însumi am fost doborât de doua ori, dar a avut grija de mine Dumnezeu.'
De atunci Vittorio avea obiceiul să nu mai creada ce spun cei care conduc.
De la o masa mai din spate se auziră hohotele unui grup mare.
'Turişti'.
'Germani.'
'Râdeţi voi, dar neamţul ăla nu a râs deloc.'
Asta era altă poveste. Din Africa a fost trimis în Grecia. Acolo l-a prins armistiţiul. Germanii i-au dezarmat şi trimis în lagăr. I-au tratat ca pe evrei, dar să zică că a fost norocos, că alţi camarazi au primit un glonţ de la început fără alte discuţii. Era ianuarie 45, ruşii începuseră ofensiva. Se zvonea că germanii se descotorosesc de prizonieri şi vor fi omorâţi. Vittorio nu a stat să verifice dacă e adevărat, într-o noapte a plecat acasă, cu preţul vieţii unui soldat geman pe care l-a sugrumat cu o bucată de sârmă şterpelită. Dar despre asta nu-i plăcea să-şi amintească.
'Hai, Vittorio, ca la manşă, ia o decizie rapid, încă o ţigară sau nu'
Dinspre stradă se auzi un “Bună ziua!” cu un accent din Moldova.
- Fa, îl mai ştergi mult la cur pe moşul ăsta!
- Da', ţie ţi-o mai trage Antonio?
- Fa, eu îi puneam o perna pe nas. Nu vezi că abia mai suflă?
- Putoarea dracului! Moşul e pâinea mea. Să-i dea Domnu’ ani mulţi înainte.
- Pe-a mă-tii!
- Ba, pe-a mă-tii!
Victoriţa nu era fată rea, se ţinea cu un mafiot, Antonio,cu bani mulţi din surse incerte, îi era ţiitoare şi fată bună la toate, şi asta pe mai nimica, toate în speranţa că Antonio o s-o ia de nevastă.
'Când mi-oi vedea eu ceafa' râse Ileana în sinea ei.
Vittorio în schimb era un domn. Aflase de la Hercolano că fusese aviator în armata, după război primise un post bun in administraţie, avusese o nevastă frumoasă de familie bună, acum rămăsese singur, săracul. Copii şi nepoţii se stabiliseră prin Nord şi nu prea aveau timp de el. Ca militar veteran din razboi, avea o pensie de invidiat, şi ieseau zilnic în oraş la cefenea, el sprijinit de braţul ei, saluta ceremonios pe toata lumea, însă cei pe care-i cunoaştea erau tot mai puţini, şi se vedea că suferă când nu se întalneţte cu nimeni, şi devenea nesuferit sau se apuca să fumeze, sau să cârcotească despre românii care au umplut Italia cu hoţiile lor, şi că în mod sigur şi ea e o hoaţă şi va trebui să o dea afară.
Ţiganii. Bastarzii. Fii de curvă.
Dar nu-şi punea niciodată ameninţările în aplicare. Şi asta pentru că era un om mândru care nu accepta că acum e neputincios, iar Ileana venită de undeva de departe, era o anexa a trupului lui obosit, cu avantajul că nu era din lumea lui obişnuită, deci fără a-i ameninţa mândria. În plus era Hercolano, de care ştia de frică.
În rest era politicos, iar când câţiva amici au făcut câteva glume despre cum sunt româncele la pat, a replicat foarte supărat că el a avut o singură dragoste, Monica, şi toţi dădeau din cap aprobator, ‘Ei, ce senzatie faceau ei tineri pe plaja la San Cataldo!’, şi că e urât din partea lor că fac glume pe seama unor femei amărâte care vin să facă nişte munci grele alungate de sărăcie din ţara lor. Ba chiar îşi amintea de sărbatori să îi dea bani de cadouri pentru cei doi baieţi pe care aflase că îi are Ileana în Romania. Din păcate acest “în rest” devenea cam rar, căci la nouazeci de ani, cand si mersul la toaleta devine o mare problemă, Vittorio avea mai multe motive sa fie ţâfnos decât în toane bune. Şi acum îşi căuta nervos pachetul de ţigări, deşi deja luase o ţigară, maximul pe care îl îngăduise Hercolano.
Ileana avea şi ea o problemă. Începea şcoala. Nicolae merge şi el în clasa Întai. Cu Răzvan, cel mare, şcoala nu fusese prea buna prietenă. Ea era plecată în Italia, barbat'su, Vasile, 'Plesni-i-ar ochii, de beţivan!' a dispărut în lume, de copii se ocupau, sau nu se ocupau, nişte verişori stabiliţi în Bacău. Aşa că nu era de mirare că Răzvan nu se împăca cu şcoala. Dar ar fi vrut sa fie altfel cu Nicolae, să fie cu el măcar acum la început, să-l vadă pornit cu drag de şcoală.
Să-l lase pe Vittorio nu putea, aşa că a venit cu propunerea, să meargă la Bacau şi Vittorio, măcar un timp, are apartament mare acolo. Deşi era în toane bune, moşul s-a cam speriat de propunere, dar a spus că o să se mai gândească. Şi se tot gândea, că uite, începuse şcoala.
- Ţigările nu sunt acolo.
- !!!
- Sunt la mine.
- ???
- Cafenele avem şi la Bacău.
- Sigur, sigur!
- Şi fac cafeaua ca în Italia. De fapt patronul de la cafeneaua din centrul oraşului Bacău a fost chelner în Italia.
- Şi ţigări?
- Câte vrei. Şi mai ieftine ca în Italia.
- Dar San Oronzo?'
- Doar pe San Oronzo nu pot sa ţi-l duc la Bacău! Chiar nu îţi pasă de nişte copii, vrei să ajungă şi ai mei ca ăştia, să zacă toată ziua cu gasşca fără să facă nimic. Chiar aşa. . . , şi se opri ca să nu scape vreun cuvânt pe care să-l regrete mai târziu.
- O ţigară?
-Nuuu. Nu ai voie! Şi o spuse aşa încât capetele de la celelalte mese se întoarseră spre ei.
Vittorio zâmbi dezvelind proteza bine întreţinută.
- Bine. Mergem la Bacău.
- …
- Nu-mi mai mulţumi atât. Şi ţine minte, biletele de avion le plăteşti tu, ca să nu-ţi închipui că m-am ramolit de tot.
Nu, nu se ramolise. Vittorio era deştept. De o vreme începuse să înţeleagă şi româneşte. Şi acum ştia că dacaă vrea Domnu’, cu Lena va mai avea ani mulţi înainte.
Si pe cronicarul hai-hui cu fotoggrafii.

luni, 4 februarie 2013

Schimbarea

Mo Yan, Schimbarea, trad. Bogdan Perdivara, Ed. Trei, Bucuresti, 2012

Despre Mo Yan, de cand a luat Nobelul se tot vorbeste. Nu am sarit direct la "Sorgul Rosu", ci m-am aventurat si eu la o carte mai cu dieta la numar de pagini "Schimbarea", pe principiul ca daca nu imi place sa nu imi para rau.

Acum imi pare rau ca nu am citit mai mult de Mo Yan. E bun dom'le! 
Schimbarea este o carte (pseudo)autobiografica, o carte care are mai putin despre viata autorului, cat despre destine intr-o China care a devenit alta de la ortodoxismul comunist al lui Mao, la  Chiana de astazi a afacerilor si mondializarii.

Comentariile ca este vorba de un scriitor din aceeasi rasa cu Garcia Marquez nu sunt deloc deplasate. Aceeasi stiinta in a manui cuvantul pentru a crea o atmosfera a naratiunii in termenii basmului, imbinata cu descrierea vietii cu un realism atroce.
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...