Ştiu că e greu de
crezut ca un cotoi cu blana neagră ca tăciunele să poată să vă vorbească despre
lucruri atât de înalte, în care până şi filosofii se încurcă, dar lucruri
importante pentru soborul mâţelor din cetate sunt pe cale să se întâmple,
astfel încât un lucru trebuie lămurit pentru folosul generaţiilor următoare:
care sunt mai buni, creştinii sau sarazinii?
Mă simt îndreptăţit
să vorbesc despre această încurcată afacere pe cât pot să spun că încă din
fragedă pruncie am cunoscut atât răutăţile, cât şi binefacerile creştinilor. Am
deschis ochii chiar aici între zidurile cetăţii Otranto printre dărâmăturile
unei case vechi , unde, în înţelepciunea ei, mumă-mea a ştiut să mă ascundă,
împreună cu fraţii mei. Înţeleaptă fiinţă, căci în scurtă vreme prevederea sa
îşi dovedi roadele. Biata pisică, cu o blană la fel de smolită ca şi cea pe
care o port, trebuia să aibă grija a şase guri flămânde, aşa că se avânta
deseori să vâneze chiar şi ziua în amiaza mare. Asta până într-o zi în care a
dat peste o ceată de zurbagii ce se învârteau printre ruine. Şi cum pisica
neagră e lucrul diavolului, nu poate fi vreo distracţie mai mare pentru un
băietan decât să spânzure de-o cracă mâţele (cu atât mai bine dacă sunt negre)
şi să le bată cu pietre până îşi dau sufletul. Desigur lucrurile acestea le-am
aflat mai târziu, însă nu pot uita miorlăiturile jalnice ale mâţei pe care o
ştiam de mumă, urletele sfidătoare ale băietanilor, şi cumplita jale şi frică
ce ne cuprinsese pe mine şi pe fraţii mei. Totuşi, frica a fost mai puternica decât jalea
şi niciunul din fraţi nu a avut curajul să iasă din ascunzătoare şi nici măcar
să zică miau aşa că zurbagii ocupaţi în cruda lor îndeletnicire nu au dat şi
peste noi. Că altfel atât ar fi fost.
După frică, a venit
foamea, iar ghiontul din stomac ne-au făcut să ieşim în ziua următoare din
adăpost cu plânsete jalnice după muma dusă cât şi a sorţilor năprasnici.
Dar am fost
izbăvit. O femeie, de care o să vă povestesc mai multe pe dată, care trecea pe
lângă ruine a auzit glasurile noastre subţiri şi s-a îndreptat spre noi. Şi
deodată m-am simţit luat pe sus, încât mi-am zis că e gata cu mine, dar nu a
fost aşa, căci femeia m-a luat în palmă, m-a dezmierdat şi apoi m-a pus într-o
pungă ce o ţinea la brâu, unde mirosea bine a busuioc şi a lapte, şi era cald.
Atât că am adormit pe dată.
Cât despre fraţii
mei, nu i-am mai zărit de atunci.
Acum e vremea să povestesc
despre această femeie, căci dacă până la acea vreme aflasem despre oameni ca despre
bestii cu două picioare, duşmani ai neamului pisicesc, iată că acum am aflat de
binefacerile ce pot veni de la oameni.
Biata femeie era
văduvă şi-şi ţinea viaţa crescând nişte văcuţe pe lângă o căsuţă sub zidurile
cetăţii. Cum bine vă daţi seama într-o casă unde nu lipsea laptele era raiului
pentru un motan, şi nu am nici un motiv a mă plânge că nu ar fi fost întocmai
aşa şi pentru mine.
Aşa cum aveam să
aflu din poveştile ce le spunea cu vecinele (cât le mai meliţa gura când eu aş
fi vrut să dorm!) biata femeie rămăsese văduvă după un bărbat ce se angaja să
lupte pe bani în războaie, ocupaţie mult mai înlesnită decât să trudeşti toată
ziua pământul. Aşa ajunsese să cumpere ceva pământ, ceva vite, şi mai ieşiseră
din sărăcia ce se vedea mai prin toate casele dimprejur. Din încropeala aceea
nu mai rămăsese mare lucru, căci pentru zestrea fetelor ce trebuiseră măritate
se cheltuise mai tot.
Şi într-un sfârşit
se dusese şi norocul bărbatului care îşi lăsase oscioarele undeva pe un câmp de luptă dincolo de mare în războaiele cu sarazinii.
Aşa am aflat eu de
sarazini, din poveştile despre răposatul şi faptele lui de arme.
Aceştia erau descrişi ca cel mai mare rău al
omenirii, bestii care se hrănesc cu sânge de creştin, şi care, nenorocire, erau
acum tocmai peste apă la nici o zi de vâslit cu galera, ceea ce nu era deloc
liniştitor pentru locuitorii din Otranto. Pe vremuri, pe când bărbatul ei era
tânăr, şi lupta în războaie, mai erau prinţi creştini dincolo de apă care luptau
cu sarazinii, unul Skanderbeg era în mare prieteşug cu regele Ferdinando, şi soldaţi
ai regelui,printre care şi răposatul soţ, mergeau să-l ajute pe acest viteaz.
Însă sarazinii au acum un stăpân, ce poartă numele acelui idolatru la care se închină
sarazinii, Mahomed, (fi-e numele blestemat pe vecie, îşi făceau cruci femeile),
unul care se spune că este diavolul în persoană (ptiu, scuipau femeile, şi o
făceau întotdeauna spre mine când mă aflam în preajmă), care cu dibăcia sa
distrugătoare a cucerit cetatea vestită a Constantinopolului şi s-a jurat să
ajungă să ia şi Roma, or bine ştie toată lumea că drumul spre Roma trece pe la
Otranto, şi atunci toţi îngheţau de spaimă la gândul acesta.
Dar apoi, stăpână
mea, râdea şi făcea la femei descântece
şi legături de dragoste, care altfel erau mult preţuite, deşi cu oarecare
teamă, de toţi din vecini, şi pot să spun că la toate descântecele stăteam şi
eu, şi oamenii parcă aveau mai multă încredere când mă aflam eu acolo, deşi
apoi spuneau că trebuie să fie vreun lucru al diavolului în toate astea de
stăpâna ţine o mâţă neagră în casă. Dar stăpânei puţin îi păsa, ei îi plăcea să
îmi scarmene blana, iar mie îmi plăcea să beau lapte şi să prind şoarecii din
hambar, mai ales că primeam laude pentru asta. Iar de sarazini stăpânei nu îi
era frică, că tot oameni erau şi ăştia, şi dacă zici pe limba lor că Allah e un
Dumnezeu şi Mahomed e profetul său, te lasă în pace. Doar de văcuţe îi era
teamă, că orice oaste e o oaste, şi ghiolbanii ăştia din oşti, creştini sau
sarazini sunt tot una, au mereu stomacurile nesătule şi sunt gata să
prăpădească tot ce e potrivit să umple burdihanul.
Şi uite aşa am
trăit eu fără griji cât s-au cules viile
de două ori. Dar toate binefacerile vieţii au şi un sfârşit. Într-o bună zi se
porni un zvon precum că sarazinii ar fi debarcat nu departe de cetate. Stăpâna
mă puse ca de obicei în pungă la brâu şi se duse în cetate, în piaţa din faţa
bisericii celei mari, să asculte. Căpitanii cetăţii vorbiră oamenilor pe şleau
şi le-au spus că au puţini oameni şi că nu e vreo speranţă să atace pe sarazini
pe ţărm, ci că au să se închidă în cetate aşteptând să se strângă oşti mai
multe de către rege. Aşa că sfătuiră pe toţi ce nu au casă în cetate, chiar şi pe cetăţenii ce nu pot să lupte sau
să contribuie altfel la apărarea oraşului, să meargă în pribegie spre cetăţi
mai din interior spre a se pune la adăpost. Oamenii cam suduiau că regele ştie
să tragă biruri dar să plătească ostaşi cât trebuie nu prea se interesează, dar
neavând ce face se împrăştiară să ducă la împlinire sfatul cuminte al
căpitanilor.
Iar eu, în loc
să-mi urmez stăpâna, binecuvântate să-i fie zilele, şi nădăjduiesc că mai are
destule, m-a apucat dorul de vitejie, căci, iată, creştinii se pregătesc de
război şi fapte măreţe din cele din care auzeam în poveşti, şi acum e ocazia să
le văd aievea. Pe de altă parte, tot auzind că sarazinii sunt oamenii
diavolului, şi cum vecinii stăpânei mele când dădeau de ochii mei verzi ziceau
„Parcă-i drac”, mă gândeam că aceşti sarazini trebuie să fie o rasă de oameni
care are mare asemănare cu mâţele, ceea ce trebuia să văd neapărat. Aşa că am zbughit-o de la brâul stăpânei, şi deşi
biata femeie mă strigă de câteva ori, ba chiar trebuiră ca vecinele să o tragă
din piaţă amintindu-i că trebuie să poarte grija văcuţelor, eu m-am avântat pe
dughenele de lângă biserică, şi dus am fost.
Cum a fost asediul
nu ştiu prea bine. Pentru mine a fost frumos. Cetatea era plină de pisici
nurlii abandonate de stăpânii lor, care umblau creanga pe străduţe, astfel că
strigătele războinicilor se auzeau cu greu printre vaietele amoroase ale
regnului felin (Nu vă miraţi de acest limbaj, câteva zile am zăcut într-o
sacristie şi s-a prins de mine şi ceva latină).
Din această
perioadă fericită a vieţii am fost trezit de iureşul sarazinilor peste ziduri. Primul
sarazin pe care l-am văzut avea nişte mustăţi mari ca o pisică şi învârtea
fioros un ditai iataganul. Mi-am zis ca
s-a sfârşit cu mine, şi m-am ghemuit într-un colţ aşteptând să mă trezesc în
raiul pisicesc. Însă başbuzucul mă ridică de ceafă de pe jos, chiui cu
putere şi mă puse deasupra turbanului
său, şi alergă pe străduţă să găsească o casă mai arătoasă să prindă ceva de
jefuit. Se îndreptă spre o casă, dar eu,
nevoind să-mi forţez norocul, am cugetat că e mai cuminte să îmi iau având şi
să sar de pe turban pe acoperiş. Başbuzucul râse, mă ameninţă în glumă cu
iataganul şi îşi văzu de ale sale.
Am socotit că până
se potoleşte dezmăţul jafurilor e cuminte să mă adăpostesc într-un loc cât mai
înalt unde oamenilor le-ar fi greu să ajungă la mine, aşa că m-am dus pe acoperişul
bisericii celei mari. Trebuie să spun că şi acolo am fost deranjat, căci câţiva
sarazini cu scări au urcat pe acoperiş, însă fără vreun gând rău către mine, ci
doar să dea jos crucile. Locuitorii câţi se mai găseau în cetate fură strânşi în
piaţă, şi un sarazin , pe care toţi îl blestemau că e un renegat, le dădu
poruncă chiar în limba localnicilor să se facă credincioşi ai lui Mahomed sau
să moară. Mulţi ziseră, aşa cum îi
învăţase şi stăpâna, că Mahomed e profetul lui Allah, ba chiar şi scuipară demonstrativ
pe crucile trântite pe jos din înaltul bisericii, că doar mai aproape le era grija
de amărâtele lor vieţi decât gândul la mântuirea cea veşnică. Şi doar Dumnezeu
e unul şi iartă, chiar dacă îi zice „Allah” sau „Dio mio”.
Doar popii din
biserici şi câţiva mai apucaţi se ţinură tare şi ăştia au fost descăpăţânaţi
spre distracţia trupei de sarazini.
Acum că se făcuse
linişte în cetate am început să mă gândesc cum o să mă descurc în continuare,
iar golul din stomac era mărturie că tare mă pripisem în momentul cînd am luat
vitejeasca hotărâre de a –mi părăsi stăpâna pentru a fi părtaş la deliciile oferite
de zeul Marte (În sacristie nu erau numai cărţi bisericeşti, ci popa citea şi
poveşti păgâne cu zei şi zeiţe)
Dar din nou divinitatea
fu milostivă cu mine. Un bărbat cu un anteriu lung, care pusese stăpânire pe
biserică, pe care toţi sarazinii îl priveau cu mult respect, şi, aveam să aflu,
mai târziu, că se numeşte imam, a ieşit cu bucăţi de carne şi castroane cu
lapte şi a început să strige făcând zgomote pe care le poţi traduce din orice
limbă că se referă la chematul pisicilor. Nu mi-a trebuit mai mult, şi am dat
iama în mâncărurile oferite, exemplu care a fost urmat şi de voi, prietenii
mei, ce mă ascultaţi acum.
De aici povestea o
ştiţi, am trăit ca în sânul lui Avraam, mâncare şi băutură de la imam pe
săturate. De unde înainte eram daţi afară cu mătura, am intrat în biserica cea
mare, căreia acum imamul îi zice moschee, şi am păşit pe mozaicurile cu zodii, de
pe jos, ba chiar am urinat pe imaginea
viteazului Iskander fără ca imamul să se supere. Ce dulce sună povestea cu
profetul Mahomed care respecta pisicile într-atât că, asezându-se o pisică
peste anteriul său şi adormind acolo, profetul, dorind să se ridice şi să plece
în treburile sale, ca să nu deranjeze pisica şi-a tăiat anteriul.
Dar toate cele bune
au şi un sfârşit. Din lipsă de mâncare
destulă de prădat, că venise iarna, mare parte din sarazini s-au retras în ţara
lor zicând că or să vină la anul cu putere şi mai mare ca să ajungă la Roma. A
venit anul, dar oastea mai mare de sarazini nu a venit. În schimb au venit creştinii
cu putere mare sub zidurile cetăţii. Printre ei, vorbesc unii speriaţi pe la colţuri, se află
şi soldaţii regelui Mattia, de care nu ştiu decât că e undeva departe, dar de
dânsul se tem tare, că le-a tras chelfăneli în trecut, şi orice sarazin
cumsecade ar zice că nu ar vrea să mai aibă a face cu oştenii acestui rigă.
Iar acum a venit
veste că temutul Mahomed, cuceritorul Constatinopolului a murit şi el, şi că de
asta nu mai e nicio speranţă să mai vine vreo oaste mare sarazină la Otranto,
adică într-un cuvânt, toţi or să-şi ia tălpăşiţa spre ţara lor, de peste mare,
şi vor lăsa cetatea înapoi creştinilor să o stăpânească.
Iar noi, pisicile,
ce ne facem, e mai bine să rămânem cu creştinii sau să trăim cu sarazinii?
Răspunsul la
această întrebare nu pot să vi-l mai povestesc! Un başbuzuc mustăcios ca o
pisică l-a înşfăcat pe motanul nostru de ceafă şi l-a aruncat pe umărul său,
aşa cum alţi başbuzuci duceau pe umeri maimuţe şi alte lighioane, şi cu muzici
şi chiuituri se îndreptară toţi spre corăbii.
Ştiu, e grea viaţa unei pisici pe ape, dar nădăjduiesc că providenţa a
avut grijă de acest motan norocos. Oricum, astăzi găseşti pisici şi în Italia
şi în Turcia.
