marți, 31 decembrie 2013

Chec cu portocale

Pentru că am văzut la  film ce bună prăjitură cu portocale făcea mama lui Walter Mitty, am făcut și eu un chec cu portocale.
 Aveți nevoie de:

o portocală

200 g zahăr

160 g unt

2 ouă

250g făină

2 lingurițe  de praf de copt

Tăiați portocala în bucăți, și le puneți în robot la tocat împreună cu zahărul. Dacă puneți și coaja va ieși ușor amar. Tocați bine până devine o pastă.

 Adă

ugați pe rând, amestecând bine, untul topit și răcit, ouăle, făina și praful de copt.

Dați la cuptorul încins la 180 grade pentru 45 minute.

Este un chec foarte aromat.

Cantitățile sunt pentru un chec.


duminică, 29 decembrie 2013

Kasagi-dera, Calatoriile lui Musashi

Sursa: site-ul oficial Kasagi town.kasagi.lg.jp
Musashi, dupa ce a trecut de incercarea luptei cu roninii din Nara, se indreapta, impreuna cu discipolul sau Jootaroo, catre Kasagi, o mica localitate unde senior era un vestit maestru Yagiū Muneyoshi Sekishūsai.

Cartea ne spune că pe drum Musashi a trecut pe la Kasagidera. templul e pe un deal nu departe de Kasagi. Este renumit pentru imaginea sculptată în stâncă a lui Miroku, adică Maytreia Buddha.

duminică, 22 decembrie 2013

Pleaca guvernul, acum 100 de ani

Ce credeti ca tinea prima pagina în Furnica acum 100 de ani (29 decembrie 1913 , nr.18) in numarul de Craciun?

Cum ce, demisia guvernului desigur.

În timp ce Titu Maiorescu  primeşte răvaș de rămas bun de la Vodă, în plăcinta de revelion,  noul prim ministru, Ionel Brătianu, zboară pe aripile noului an către putere.

Nouă oare ce ne aduce Anul Nou?

duminică, 15 decembrie 2013

Hannya Nara, Calatoriile lui Musashi

Pe platoul de la Hannya de langa Nara Musashi da o lupta. cu o banda de ronini, din care iese bineinteles invingator.

Desigur Musashi nu este un turist, asa ca nu prea vede ce e in jur. Doar mentioneaza in treacat existenta unor temple pe drum.

Daca nu ar fi fost atat de preocupat de lupta ar fi vazut stupa de piatra, sin sec. al XII-lea, de la tempulul Hannya.
sursa: wikipedia, autor: hamachidori
Platoul Hannya este la poalele dealului Mikasa (cunoscut si ca Wakakusa).

Dealul este un motiv favorit pe ceramica produsa in Nara.

Dealul este obiectul unei traditii mai neobisnuite. In a patra Sambata din fiecare ianuarie i se da foc. Traditia, spune legenda, e legata de o disputa dintre doua temple Todai-ji si Koofuku-ji pentru proprietate asupra dealului. Preotii celor doua temple participa si acum la ceremonie.
sursa wikipedia, autor 名古屋太郎




Vizualizare hartă mărită

joi, 12 decembrie 2013

Repetitie la moarte

Galina Raduleanu, Repetitie la moarte, Editura Fundatiei Sfintii Inchisorilor, 

Primind o invitatie de la doamna Maria Axinte, care pastoreste Fundatia Sfintii Inchisorilor, pe care o cunosc din incurcate si neplacute probleme avocatesti, si fiind curios sa aflu cate ceva despre universul concentrationar al dictaturii comuniste din perspectiva feminina, marti 10 decembrie am fost la lansarea cartii Repetitie la moarte, o carte de memorii a unei persoane care a fost condamnata pentru convingerile sale in timpul dictaturii comuniste. Ceva rar, pentru ca memorialistica condamnatilor politici din periada comunista este dominata de barbati, trebuie sa recunoastem.

Prima surpriza placuta este chiar doamna Galina Raduleanu. Trebuie sa recunosc ca, raportandu-ma la experiente similare, imi era teama ca varsta autorului isi va spune cuvantul si in afara de politeturile de rigoare nu se va spune mare lucru la lansare.

Dimpotriva, doamna Galina Raduleanu este o persoana foarte lucida, bine conectata la problemele actuale, cu un discurs extrem de placut si in acelasi timp la obiect, care a tinut treaz interesul tuturor din sala.

Atunci cand am rugat-o sa imi dea un autograf pe carte, am intrebat-o daca au fost si momente placute in inchisorile comuniste prin care a trecut, si a raspuns ca in mod sigur au fost, s-a ras mult in inchisoare, pentru ca cine nu isi pastra simtul umorului nici nu ar fi supravietuit acolo.

O carte care in mod sigur va va place.


sâmbătă, 7 decembrie 2013

Cum ne construim duşmanul

Umberto Eco, Cum ne construim duşmanul, traducere Ştefania Micu, Polirom, 2011

Cartea este o colecție de studii foarte serioase despre diverse probleme care fac centrul atenției în domeniul semioticii.
Titlul este dat de un studiu despre imaginea celuilalt, care, în mod obișnuit este o imagine ostilă.
Mia cel mai mult mi-a placut studiul despre relativ şi absolut. Oticât am vrea să trecem prin zid e un adevăr absolut că o şă ne spargem nasul.

joi, 5 decembrie 2013

De acum 100 de ani - Bugetul veşnică problemă

Ce credeţi că dezbăteau acum 100 de ani gazetele româneşti?

BUGETUL!!!

Prilej pentru Furnica să facă haz de necaz.



"Moş Ajunul politic

- Calic e şi Vodă ăsta! Un singur covrig la trei inşi: cum dracu să-l împărţim?
- Lasă Ionel, fiindcă tu eşti flămând, îţi dăm gaura din mijloc, că-i mare, eu şi cu Titu ne mulţumim cu coca de pe margine!"

Ionel e Ionel Brătianu care se afla în opoziţie. Titu e Titu Maiorescu care era prim ministru conservator într-un guvern de colaborare cu facţiunea conservator-democraţilor a lui Take Ionescu. Toţi aşteaptă să prindă covrigul bugetului dat de Vodă, adică Regele Carol I.


Iar Murnu publică o caricatură în care contribuabilul e înfăţişat ca un porc de Crăciun transformat în cârnaţi din care se înfruptă hulpav gaşca de politicieni.

(Furnica nr.17, decembrie 1913)

Se pare că lucrurile nu s-au schimbat deloc în 100 de ani.



duminică, 1 decembrie 2013

Nara- Kōfuku-ji

Musashi a plecat din Kyotio spre Nara ca sa-si continue invatatura. Tinta sa este scoala de luptatori cu lancea infiintata de maestrul In'ei, Hōzōin-ryū.

Scoala functiona pe langa un templu care este denumit chiar  Hōzōin. Templul insa este mai cunoscut sub numele de  Kōfuku-ji.

Este vorba de un templu budist cu o istorie foarte veche, inca din zorii istoriei scrise a Japoniei.A fost amplasat in Nara care este primul oras capitala imperiala infiintat la 710, dupa modelul orasului imperial chinez. A fost infiintat ca templu budist de catre puternica familie Fujiwara, care a controlat Japnia cam toata istoria ei antica pina pe la anul 1000. Templul a fost el insusi un centru de putere politica fiind vestit pentru armatele de calugari luptatori, care constituiau o forta de care se temeau chiar si shogunii.

Musashi ajunge aici intr-un moment cand vechea glorie era in declin. El invinge in lupta pe un discipol al lui In'ei, insa invata o lectie importanta. Dincolo de forta si slefuirea tehnicilor de lupta, adevaratul samurai are nevoie de autocontrol.

Razboaiele la care templul a participat direct a facut ca multe din cladirile vechi sa fie distruse. Pastreaza insa cateva monumente arhitecturale.

Sursa Wikipedia
In imagine sunt doua dintre cele mai celebre.

Pagoda cu 5 nivele din 1426 (gojū-no-tō) si Tōkon-dō - Sala de aur de est din 1425.

Inca si mai veche este pagoda cu 3 niveluri (sanjū-no-tō) de la 1274, exemplu de arhitectura din perioada Kamakura.
Sursa Wikipedia
Scoala Hoozooin exista si astazi.

http://www4.kcn.ne.jp/~hozoin/E-rekishi.htm

sâmbătă, 30 noiembrie 2013

Yorkshire pudding

Yorkshire pudding e un fel de clătită la cuptor.

Ingrediente

125 g faina
200 ml lapte
100 ml apa
2 ouă
Un praf de sare

Se folosesc formelede brioșe.
Cantitatea este pentru 6 - 8 bucăți.

Amestecaţi ingredientele într-un castron. Lăsați să se odihnească cel puțin 30 minute.
Ungeţi formele cu o jumătate de linguriță de ulei pentru fiecare. Încingeți cuptorul la 220 grade și puneți formele unse în cuptor până se încinge uleiul bine în ele. Apoi turnați compoziția.  Nu umpleţi formele căci vor crește foarte mult.
Lăsați la cuptor vreo 20 de minute.
Englezii le pun la friptură.

sâmbătă, 23 noiembrie 2013

1000 Years of Annoying the French

Stephen Clarke, 1000 Years of Annoying the French, Bantam Press, 2010

Stephen Clarke, pe un ton amuzant, incearca sa  dezminta cateva mituri ale istoriei anglo-franceze.

Au omorat-o englezii pe Ioana de Arc? Nu, tribunalul responsabil era cat se poate de francez, iar printre principalele acuzatii a fost ca purta pantaloni.

A fost ghilotina inventata in Franta? Nu, e o inventie englezeasca atestata mai intai in Yorkshire.

Istoria scrisa altfel, cu fapte cat se poate de serioase, dar spuse cat se poate de amuzant.

duminică, 17 noiembrie 2013

Calatoriile lui Musashi - Daigoji

Musahi hotaraste sa-si continue perfectionarea spirituala cat si cea in manuirea armelor in Nara. Evenimentele ii aduc insa inaite de plecarea din Kyoto un tanar discipo,l Jootaroo. Tanar discipol care va asigura si cateva momente amuzante in cartea  lui Eiji Yoshikawa.

Insa spre Nara Musashi pleaca singur, pentru ca il trimite pe Jootaroo cu scrisori. Despartirea are loc in timp ce coborau muntele Daigo.

Muntele se afla la este de Kyoto si locul unui renumit templu, Daigoji (Templul Laptelui Ceresc) administat de adeptii Shugendo (o forma ascetica de budism)

Turistul de astazi are ce sa vada in zona. templul (de fapt un complex de vreo 70 de cladiri care acopera muntele) este un loc de promenada indragit de locuitorii din Kyoto. Mai mult acolo se afla cea mai veche pagoda din Japonia, aflata inca in fiinta. A fost ridicata in 951. Este unul dintre cele mai fotografiate monumente din Japonia si evident o sa o recunoasteti chiar daca nu ati stiut anterior ce reprezinta imaginea.

Sursa: Wikipedia, Autor: fg2



Vizualizare hartă mărită

duminică, 10 noiembrie 2013

Cetăți transilvane - Câlnic

Călnicul adăpostește o cetate cum rar aveți șansa să vedeți oriunde prin Europa, o cetate medievală în adevăratul sens al cuvântului, păstrând destul de bine aspectul ei de pe la 1200, adică pe vremea cruciadelor.  Istoria particulară a cetății ne-a oferit această șansă. Cetatea a fost construită de o familie de nobili, Kelling, care au dat și numele așezării, fiind atestați pe la 1267. Cetatea are în centru un turn locuință ( keep ca sa folosesc numele anglo-saxon) caracteristic Evului Mediu european. Incinta este pretejată de un zid care adăpostește și o capelă. Familia s-a stins pe linie barbateasca si pe la 1430 cetatea a fost vanduta comunitatii locale de către mostenitori. Comunitatea a conservat cetatea aproape în starea inițială. În mod obișnuit, astfel de reședințe nobiliare au evoluat, nobilii transfărmându-le în cursul vremurilor cerințelor de confort și modă apărute în renaștere sau în perioada barocă. De aceea avem foarte rar ocazia să vedem o reședință nobiliară așa cum era ea pe timpul cruciadelor. Dacă mergeți la Câlnic aveți această rară ocazie.
 
Cetatea este pe drumul între Sibiu și Sebeș, după ce intrați în județul Alba atenție la indicatoare, trebuie să virați undeva la stânga. Cel mai bine este să aveți o mașină la dispoziție, transportul în comun nu pare să fie o opțiune reală pentru a face turism la Câlnic.










Sleeping With the Enemy

Hal Vaughan, Sleeping With the Enemy, Coco Chanel Nazi Agent,
O carte care abordează un aspect neplăcut al carierei renumitei creatoare de modă, faptul de a fi colaborat cu ocupantul german, colaboraționismul fiind unul dintre cele mai detestate fapte din istoriografia franceză. De aceea, aceste fapte au fost trecute multă reme sub tăcere, sau prezentate doar sub aspectul lor pitoresc de can-can de moravuri.
Se cunoștea și se recunoștea că în timpul ocupației germane în Franța Coco Chanel a avut un amant ofițer german, von Dincklage, și că s-a bucurat de anumite avantaje. Lucrurile au fost însă mult mai compromițătoare. Von Dincklage era agent Abwehr cu acte în regulă, adică făcea parte din rețeaua de spionaj germană, iar Coco Chanel a colaborat la misiuni puse la cale de acesta, în principal încercînd să joace rolul de agent de influență pe lângă britanici, unde Chanel avea cunoștințe apropiate (inclusiv un fost amant în familia regală) printre factori de decizie.
Motivele lui Chanel au fost și din cele altruiste (să-și salveze un nepot îndrăgit căzut prizonier la germani, să ajute prieteni care se aflau într-o situație dificilă sub ocupația germană), dar și unele cît se poate de egoiste, precum să pună mână pe controlul afacerii cu parfumul Chanel no.5, afacere care era controlată de o familie de evrei fugiți în Statele Unite, Chanel sesizând oportunitatea de a-i deposeda pe aceștia sub stăpânirea germană atât de agresiv antievreiască.

joi, 7 noiembrie 2013

Diavolul in istorie... si in prezentare

Pentru ca imi era in drum am intrat la libraria Humanitas de langa Cismigiu sa asist la lansarea versiunii in limba romana cartii lui Vladimir Tismaneanu, "Diavolul in istorie, Comunism, fascism si cateva lectii ale secolului xx". Discursul a inceput frumos, centrat pe idea de libertate. Insa, la provocarea cuiva din asistenta, domnul Tismaneanu a incheiat cu constatarea cat de mult iubesc oamenii siguranta zilei de maine, previzibilitatea existentei, valori opuse libertatii, si pentru care individul in istorie ar renunta cu mare usurinta la libertate. Se pare ca diavolul si-a strecurat coada, ca s-a ajuns la afirmatii atat de contradictorii in acelasi discurs. Poate ne lamurim cu aceste contradictii in cartea urmatoare.

vineri, 1 noiembrie 2013

Kyoto -Kiyomizu dera

Kiyomizu-dera este probabil cel mai vestit templu budist din Kyoto.



Ridicat in partea de est a orasului pe dealuri, ofera o priveliste spectaculoasa. Este cladit pe o structura de lemn care compenseaza diferentele de nivel ale pantei dealului. 
Adaposteste un izvor, care in credinta populara indeplineste dorintele  daca bei din el. Numele templului chiar asta insemana "Templul Apei Proaspete/Curate".
Si drumul la templu este extrem de pitoresc. Astazi, ca si in vechime , drumul spre templu este strajuit de casele a mici negustori si meseriasi, in principal artizani olari.
Pe acest drum Musashi are prima confruntare cu batrana Hon'iden. Batrana Hon'iden este mama lui Matahachi, tovarasul cu care Musashi plecase din sat la razboi. Acesta, in antiteza cu Musashi, duce o viata depravata si fara niciun fel de realizari. Mama sa crede ca de vina este Musashi, si de aceea il va urmari pe Musashi mai peste tot pentru razbunare.


View Larger Map

joi, 31 octombrie 2013

Paratha


Paratha este o Chapatti mai de "fitze". Pentru ingrediente vedeti reteta de Chapatti . La toate de acolo adaugati si 90 de grame de unt topit.

Urmati reteta de Chapatti pina la momentul in care ar trebui sa-l puneti in tigaie. Pentru a pregati Paratha trebuie sa ungeti foaia de aluat cu unt topit, cam o lingura. Faceti un pachetel indoind 1/3 din stanga, 1/3 din dreapata si apoi indoiti totul pe directa sus-jos pe jumatate. Sigilati pechetelul prin presare ca sa nu curga untul. Intr-o tigaie bine incinsa ar trebui prajit cam 30 de secunde pe fiecare parte.

Se mananca calde.

Aduc la gust cu merdenelele , mai putin branza. Ceea ce nu inseamna ca nu puteti incerca sa la umpleti si cu branza. In fapt in bucataria indiana Paratha este spatiul unei fantezii dezlantuite, fiind umplute cu cele mai diverse si exotice (pentru gustul nostru) combinatii. 

sâmbătă, 19 octombrie 2013

Daughter of Persia

Sattareh Farman Farmaian, Dona Munker, Daughter of Persia, 

Subiectul Iran este unul de actualitate. Subiectul Iran trezeste curiozitate. In ochii nostri este o tara foarte diferita, cu femei obligate sa poarte voaluri din cap pina in picioare, si barbati care pling in mari adunari publice moartea unui profet asteptat sa renasca. O tara pe "lista neagra" a celor care sunt o amenintare pentru pacea mondiala.
Dar care este adevarul? Cum se vad iranienii?

Cartea "Daughter din Persia" este o marturie extrem de pesronala asupra Iranului. Si de aceea foarte autentica.

Sattareh Farman Farmaian este un destin exceptional, in primul rand. Intr-un Iran unde prin traditie femeile sunt destinate sa fie doar sotii si mame, Sattareh este o femeie care a facut cariera. Provenita dintr-o familie cu origini regale, insa iesita din favorurile puterii politice, tatal lui Sattareh are o viziune extrem de progresista: constient ca vremea unei cariere politice a familiei sale este apusa, este convins ca viitorul este al celor educati. Si toti copii sai (vreo 32 ca in orice familie musulmana care se respecta) baieti si fete fara discriminare au fost trimisi la cele mai bune scoli pe care si le-au permis. Sattareh urmeaza o scoala a unor misionari americani, si, indragostita de invatatura, va pleca si va studia in America. Se intoarce acasa si lucreaza pentru realizarea unei structuri de asistenta sociala in Iran, ducand o viata cu bune si cu rele intr-o tara care este condusa dictatorial de sahul Pahlavi. Revolutia islamica din 1979 ii pune viata in pericol si este nevoita sa se exileze definitiv in America.

Avem o marturie asupra unui Iran vazut de o femeie educata, care-si iubeste tara, si o vede lucid cu bune si cu rele.

Cutremuratoare si plina de invataminte (inclusiv pentru Romania) este constatarea pe care o face: o tara care si-a distrus elitele, in ciuda eforturilor pe care le face sa iasa din subdezvoltare si constientizarea problemelor, in ciuda revoltelor si revolutiilor, pare sa fie condamnata sa repete aceleasi greseli care conduc spre totalitarism, saracie, ura.

duminică, 13 octombrie 2013

Kyoto - Scoala Yoshioka de pe Shijoo

Yoshioka este scoala de arte martiale pe care o provoaca Musashi la lupta. Inceputurile faimei lui Musashi ca luptator sunt legate cu confruntarea cu cei din aceasta scoala de arte martiale renumita in Kyoto la 1600. Scoala insa se afla in declin dupa moartea maestrului Kempoo.

Musashi a venit sa-i provoace chiar la sediul scolii din Kyoto de pe strada Shijoo.

Strada exista si astazi. Nu e de mirare, Kyoto a fost intemeiat la 794 ca si capitala imperiala, oras construit de la zero dupa modelul chinez cu straz dreptei, cu aspect tabla de sah a orasului. Astfel ca, spre deosebire de alte orase vechi, cu strazi inghesuite, care au fost desfiintate in epoca moderna, centrul orasului Kyoto are aceeasi trama stradala ca si acum 1000 de ani.


Vizualizare hartă mărită

Astazi strada, este una comerciala, cu mall-uri, trafic intens, si nu pastreaza mai nimic din epoca lui Musashi de pe la 1600.

Sursa: Wikipedia, Autor Corpse Reviver

luni, 7 octombrie 2013

Cartea neagra

Orhan Pamuk, Cartea Neagra, Polirom 2011

Cartea neagra e scrisa pe vremea cand Orhan pamuk inca nu scrisese "Ma numesc Rosu" si nici nu devenise vedeta internationala cun Premiul Nobel in palmares.

E o carte in care autorul se pregateste parca pentru cartile mari care or sa vina. Povestea lui Galip in cautarea lui Ruya (Vis) e facuta din multe bucati care parca nu functioneaza totdeauna impreuna. Totusi cartea este un regal al marilor teme ale perceptiei discursului narativ, semn si semnificat, obiectul simbol pentru sine insusi, lector in fabula, auctor in fabula, totul condimentat cu islam ezoteric, Mevlana in primul rand, si referinte autobiografice la un Istanbul fabulos.

sâmbătă, 28 septembrie 2013

Himeji - Calatoriile lui Musashi

Castelul Himeji, Autor ja:User:Reggaeman
Musashi a petrecut trei ani, se spune, la Himeji pentru a studia, inchis intr-o camaruta din castel. Ca orice erou care se respecta trece printr-o perioada de recluziune inainte de a porni la drum.
De ce la Himeji? Himeji era sediul daimyoo -ului care stapanea tinutul de unde provenea Musashi.
Turistul de astazi are ce sa vada in Himeji. De fapt acolo se pastreaza cel mai impunator castel japonez, in starea lui originala.
Trebuie sa fie stiut ca numai 12 castele autentice s-au pastrat in intreaga Japonie. Subliniez cuvantul autentice, pentru ca in Japonia puteti vedea multe castele. Insa ele sunt (cu exceptia celor 12) reconstructii din beton facute in anii 60-70 ai secolului trecut. Cel mai mare e cel din Osaka dotat inclusiv cu lift.
In fapt, atunci cand japonezii au hotarat sa se modernizeze, evenimentul fiind marcat ca Restauratia Maiji, 1867, pentru ca samuraii sa nu aiba posibilitatea sa se impotriveasca modernizarii, s-a hotarat sa se distruga toate castelele acestora. Au scapat doar cateva, fie pentru ca apartineau unor clanuri care sprijineau activ modernizarea si pe imparat, si astfel li s-a acordat o dispensa, fie, prin zone marginase, functionarii insarcinati cu distrugerea au fost indolenti si/sau corupti si au neglijat sa duca la bun sfarsit sarcina de a demola castelul din zona lor.
Nu trebuie insa sa-i acuzati pe japonezi de kitch. Datorita ritualurilor de purificare templele japoneze sunt distruse si refacute periodic pentru ca asa cere traditia. De exemplu, templul din Ise, cel mai celebru din intreaga tara, dedicat zeitei Amaterasu, stramosul mitic al familiei imperial japoneze, se reface la fiecare 20 de ani.
Astfel in cultura japoneza granita dintre original si copie e una extrem de subtila, prin urmare refacerea integral  a unui monument disparut nu deranjeaza pe nimeni.
Arta copierii arhitecturale merge pina la extravagante precum cea din Nagasaki unde, un dezvoltataor imobiliar, tinand seama ca Nagasaki a fost in vechime portul in care era permis navigatorilor olandezi sa acosteze in Japonia (singurul port deschis strainilor in epoca shogunilor) a construit un oras olandez integral cu o copie  a catedralei din Utrecht inclus.

luni, 23 septembrie 2013

Administrator de retea


- Te descurci?
- Nu mă bate la cap! Știi că mă pricep la fire. Am desfăcut cîteva gheme până acum. Și oricum e la modă wireless.

Vlaicu Voda - varianta ungureasca

Intr-o postare anterioară vorbeam dintre asemănările dintre imnul național românesc și o poezie maghiară. Nu e un caz singular.
De pildă, la noi drama istorică Vlaicu Vodă face parte din acele elemente de cultură generală pe care orice școlar (se presupune că) a citit-o.
Acolo e vorba de pericolul catolicizării și conflictul dintre domnitorul Vlaicu și doaman Clara reprezentanta curentului catolic.
Și ungurii au o dramă asemănătoare inspirată de un eveniment istoric și care face parte din cultura generală (scrisă tot în secolul al XiX-lea).
Este vorba de drama Bánk bán de  Katona Jozsef. În drama maghiară este vorba de pericolul germanizării reprezentat de Gertrud (de origine din Bavaria) sotia regelui Andrei al II-lea (1205-1235). Aceasta a fost asasinata in 1213 de catre banul Bank ca acțiune de revoltă împotriva creșterii importanței germanilor la curtea maghiară. Prilej de piesă de teatru naționalistă în vremurile când ungurii erau sub ocupația austriecilor.
Seamană, nu?

luni, 16 septembrie 2013

Calatoriile lui Musashi - Miyamoto

Asa cum ii spune si numele Musashi este din Miyamoto un sat din distruictul Yoshini, provincia Mimasaka. Era fiul unui maestru al luptelor, Shinmen Munisai, care servea clanul Shinmen ce stapanea locul in acea vreme.

Locul este unul simbolic pentru un erou japonez.  Este un erou care vine din zona centrala a Japoniei, cea mai traditional japoneza. Nu este nici un erou din nordul oarecum barbar, nici din insulele din sud mult mai suspuse influentei din afara. Ca loc al nasterii Musashi este japonezul prin definitie.

Astazi satul Miyamoto nu mai exista el este parte din orasul 


Mimasaka pastreaza in suburbii amintirea locului unde s-a nascut Musashi.

 Musashi-no-sato Gorinbo of in Mimasaka, Okayama prefecture
author 663highland

duminică, 15 septembrie 2013

Paine Parker


 Painea Parker e varianta de briosa, mai putin bogata. Are o forma clasica de "painica" gata a fi taiata in doua si unsa cu unt la micul dejun ( e o inventie pentru micul dejun dintr-un hotel din Boston) dar poate fi prezentata ca "melci" sau foarte cunoscuta la noi "japoneza"

Ingrediente

3 cani de faina
1 pachet de drojdie de 15 grame (7 grame uscata)
3 linguri de zahar
2 lingurite sare
3 linguri de unt (vreo 75 de grame)
1 cana de lapte (200 ml)
1 ou


Prepararea e simpla. Puneti toate ingredientele la un loc. Amestecati sa obtineti un aluat, framantati 5-10 minute pina capata elasticitate. Lasati la crescut cam o ora (poate ceva mai mult daca e anotimp rece), intr-un vas acoperit.

Creati formele si mai lasati vreo 20 de minute.

dati la cuptor la 180 grade petru vreo 20-30 minute.





duminică, 8 septembrie 2013

Chatterton

Peter Ackroyd, Chatterton, Univers, 2007

Un roman care are in centrul sau notiunea falsului. Falsul de identitate! Falsul in arta! Falsul in ceea ce pretinde ca suntem!
Plecand de la Chatterton, un autor de poezie din sec al XVIII-lea, un preromantic, poezie  prezentata din ratiuni comerciale,  fals, ca poezie engleza veche se organizeaza o intriga in care toate personajele sunt implicate in falsuri.
Cartea este si prilej  de a ne plimba printre romaticii literaturii engleze.
Cartea nu este o scuza pentru plagiatorii nostri de toate zilele.

sâmbătă, 7 septembrie 2013

Sekigahara - Calatoriile lui Musashi

Calatoriile lui Musashi sunt niste calatorii imaginare. Ele sunt prilejuite de cartea lui Eiji Yoshikawa "Musashi"

Este un roman aparut in foileton in anii 30 ai secolului trecut in Japonia, cu unm succes extraordinar. A fost ecranizat de mai multe ori, adaptat in diverse forme, este parte esentiala a culturii japoneze. Este, poate, o carte despre japonezi asa cum le place lor sa se perceapa.


Musashi a fost un personaj real, pe care Eiji Yoshikawa l-a facut personaj de roman, romantand viata acestuia.

Sa incepem calatoria.


Sekigahara


Vizualizare hartă mărită

Romanul incepe pe campul de batalie de la Sekigahara. (  関ヶ原の戦い ).

Alegerea nu este intamplatoare. Batalia de la Sekigahara din 21 octombrie 1600 este un eveniment fondator al Japoniei. In urma ei s-a creat ceea ce numim "Japonia clasica".

In urma acestei batalii Ieyasu Tokugawa, marele lord din Edo (viitorul Tokyo), si-a infrant adversarii si dobandit stapanirea de facto a intregii Japonii. A fost astfel cel care a reunificat Japonia dupa mai bine de un secol de razboi civil si disparietie a oricarei autoritati centrale. Primirea titlului de shogun de la imparat, titlu care ii confirma stapanirea, a fost apoi doar o formalitate.

Batalia in sine nu e una glorioasa. Ca multe batalii din istoria Japoniei rezultatul final a fost stabilit in urma tradarilor. O parte din lorzii din armata adversa au tradat si au trecut de partea lui Ieyasu, astfel hotarandu-se soarta luptei. Povestile despre credinta nestramutata a samurailor sunt,a sa cum le zice numele, povesti. Oportunismul poate caracteriza mai bine o istorie japoneza cinstita cu sine insusi.


Astazi turistii fotografiaza dealurile pe care s-au dat luptele si memorialul cladit in amintirea acelei lupte.



Musashi a participat la lupta ca simplu soldat (infanterist) in armata care a pierdut.


duminică, 1 septembrie 2013

Blues pentru o pisica neagra

Boris Vian, Blues pentru o pisica neagra,
Despre Boris Vian stiam din scrierile despre mult mai celebrul Sartre, Boris Vian fiind unul dintre prietenii filosifului si scriitorului existentialist. Geniu autodidact, inginer de fomatie, cantaret de jazz cu performante de adevarat profesionist (a acompaniat mari nume ale jazz-ului american atunci cand veneau in turneu in Franta) a avut perioda sa de glorie in anii 50 ai secolului trecut.
Cartea este o colectie de nuvele, cu o aparenta suprarealista, toate cuprinse de o atitudine pesimista fata de viata, vazuta ca un spatiu temporal supus unei inevitabile degradari. Desigur nu este de neglijat influenta existentialismului vazut ca o varianta a celebrului dicton "Cogito ergo sum" cu accentul pus pe partea lui "a fi".  Desi ansamblul e sumbru, forma suprarealista si jocul cu experientele cognitive incongruente ale personajelor creaza si momente comice. Un gen de literatura care poate interesa, desi probabil nu e pentru toate gusturile.

duminică, 25 august 2013

Ce cauta turcu-n Otranto


Ştiu că e greu de crezut ca un cotoi cu blana neagră ca tăciunele să poată să vă vorbească despre lucruri atât de înalte, în care până şi filosofii se încurcă, dar lucruri importante pentru soborul mâţelor din cetate sunt pe cale să se întâmple, astfel încât un lucru trebuie lămurit pentru folosul generaţiilor următoare: care sunt mai buni, creştinii sau sarazinii?

Mă simt îndreptăţit să vorbesc despre această încurcată afacere pe cât pot să spun că încă din fragedă pruncie am cunoscut atât răutăţile, cât şi binefacerile creştinilor. Am deschis ochii chiar aici între zidurile cetăţii Otranto printre dărâmăturile unei case vechi , unde, în înţelepciunea ei, mumă-mea a ştiut să mă ascundă, împreună cu fraţii mei. Înţeleaptă fiinţă, căci în scurtă vreme prevederea sa îşi dovedi roadele. Biata pisică, cu o blană la fel de smolită ca şi cea pe care o port, trebuia să aibă grija a şase guri flămânde, aşa că se avânta deseori să vâneze chiar şi ziua în amiaza mare. Asta până într-o zi în care a dat peste o ceată de zurbagii ce se învârteau printre ruine. Şi cum pisica neagră e lucrul diavolului, nu poate fi vreo distracţie mai mare pentru un băietan decât să spânzure de-o cracă mâţele (cu atât mai bine dacă sunt negre) şi să le bată cu pietre până îşi dau sufletul. Desigur lucrurile acestea le-am aflat mai târziu, însă nu pot uita miorlăiturile jalnice ale mâţei pe care o ştiam de mumă, urletele sfidătoare ale băietanilor, şi cumplita jale şi frică ce ne cuprinsese pe mine şi pe fraţii mei.  Totuşi, frica a fost mai puternica decât jalea şi niciunul din fraţi nu a avut curajul să iasă din ascunzătoare şi nici măcar să zică miau aşa că zurbagii ocupaţi în cruda lor îndeletnicire nu au dat şi peste noi. Că altfel atât ar fi fost.

După frică, a venit foamea, iar ghiontul din stomac ne-au făcut să ieşim în ziua următoare din adăpost cu plânsete jalnice după muma dusă cât şi a sorţilor năprasnici.
Dar am fost izbăvit. O femeie, de care o să vă povestesc mai multe pe dată, care trecea pe lângă ruine a auzit glasurile noastre subţiri şi s-a îndreptat spre noi. Şi deodată m-am simţit luat pe sus, încât mi-am zis că e gata cu mine, dar nu a fost aşa, căci femeia m-a luat în palmă, m-a dezmierdat şi apoi m-a pus într-o pungă ce o ţinea la brâu, unde mirosea bine a busuioc şi a lapte, şi era cald. Atât că am adormit pe dată.
Cât despre fraţii mei, nu i-am mai zărit de atunci.

Acum e vremea să povestesc despre această femeie, căci dacă până la acea vreme aflasem despre oameni ca despre bestii cu două picioare, duşmani ai neamului pisicesc, iată că acum am aflat de binefacerile ce pot veni de la oameni.
Biata femeie era văduvă şi-şi ţinea viaţa crescând nişte văcuţe pe lângă o căsuţă sub zidurile cetăţii. Cum bine vă daţi seama într-o casă unde nu lipsea laptele era raiului pentru un motan, şi nu am nici un motiv a mă plânge că nu ar fi fost întocmai aşa şi pentru mine.
Aşa cum aveam să aflu din poveştile ce le spunea cu vecinele (cât le mai meliţa gura când eu aş fi vrut să dorm!) biata femeie rămăsese văduvă după un bărbat ce se angaja să lupte pe bani în războaie, ocupaţie mult mai înlesnită decât să trudeşti toată ziua pământul. Aşa ajunsese să cumpere ceva pământ, ceva vite, şi mai ieşiseră din sărăcia ce se vedea mai prin toate casele dimprejur. Din încropeala aceea nu mai rămăsese mare lucru, căci pentru zestrea fetelor ce trebuiseră măritate se cheltuise mai tot.
Şi într-un sfârşit se dusese şi norocul bărbatului care îşi lăsase oscioarele undeva pe un  câmp de luptă dincolo de mare  în războaiele cu sarazinii.

Aşa am aflat eu de sarazini, din poveştile despre răposatul şi faptele lui de arme.
Aceştia  erau descrişi ca cel mai mare rău al omenirii, bestii care se hrănesc cu sânge de creştin, şi care, nenorocire, erau acum tocmai peste apă la nici o zi de vâslit cu galera, ceea ce nu era deloc liniştitor pentru locuitorii din Otranto. Pe vremuri, pe când bărbatul ei era tânăr, şi lupta în războaie, mai erau prinţi creştini dincolo de apă care luptau cu sarazinii, unul Skanderbeg era în mare prieteşug cu regele Ferdinando, şi soldaţi ai regelui,printre care şi răposatul soţ, mergeau să-l ajute pe acest viteaz. Însă sarazinii au acum un stăpân, ce poartă numele acelui idolatru la care se închină sarazinii, Mahomed, (fi-e numele blestemat pe vecie, îşi făceau cruci femeile), unul care se spune că este diavolul în persoană (ptiu, scuipau femeile, şi o făceau întotdeauna spre mine când mă aflam în preajmă), care cu dibăcia sa distrugătoare a cucerit cetatea vestită a Constantinopolului şi s-a jurat să ajungă să ia şi Roma, or bine ştie toată lumea că drumul spre Roma trece pe la Otranto, şi atunci toţi îngheţau de spaimă la gândul acesta.
Dar apoi, stăpână mea,  râdea şi făcea la femei descântece şi legături de dragoste, care altfel erau mult preţuite, deşi cu oarecare teamă, de toţi din vecini, şi pot să spun că la toate descântecele stăteam şi eu, şi oamenii parcă aveau mai multă încredere când mă aflam eu acolo, deşi apoi spuneau că trebuie să fie vreun lucru al diavolului în toate astea de stăpâna ţine o mâţă neagră în casă. Dar stăpânei puţin îi păsa, ei îi plăcea să îmi scarmene blana, iar mie îmi plăcea să beau lapte şi să prind şoarecii din hambar, mai ales că primeam laude pentru asta. Iar de sarazini stăpânei nu îi era frică, că tot oameni erau şi ăştia, şi dacă zici pe limba lor că Allah e un Dumnezeu şi Mahomed e profetul său, te lasă în pace. Doar de văcuţe îi era teamă, că orice oaste e o oaste, şi ghiolbanii ăştia din oşti, creştini sau sarazini sunt tot una, au mereu stomacurile nesătule şi sunt gata să prăpădească tot ce e potrivit să umple burdihanul.

Şi uite aşa am trăit eu fără griji  cât s-au cules viile de două ori. Dar toate binefacerile vieţii au şi un sfârşit. Într-o bună zi se porni un zvon precum că sarazinii ar fi debarcat nu departe de cetate. Stăpâna mă puse ca de obicei în pungă la brâu şi se duse în cetate, în piaţa din faţa bisericii celei mari, să asculte. Căpitanii cetăţii vorbiră oamenilor pe şleau şi le-au spus că au puţini oameni şi că nu e vreo speranţă să atace pe sarazini pe ţărm, ci că au să se închidă în cetate aşteptând să se strângă oşti mai multe de către rege. Aşa că sfătuiră pe toţi ce nu au casă în cetate,  chiar şi pe cetăţenii ce nu pot să lupte sau să contribuie altfel la apărarea oraşului, să meargă în pribegie spre cetăţi mai din interior spre a se pune la adăpost. Oamenii cam suduiau că regele ştie să tragă biruri dar să plătească ostaşi cât trebuie nu prea se interesează, dar neavând ce face se împrăştiară să ducă la împlinire sfatul cuminte al căpitanilor.
Iar eu, în loc să-mi urmez stăpâna, binecuvântate să-i fie zilele, şi nădăjduiesc că mai are destule, m-a apucat dorul de vitejie, căci, iată, creştinii se pregătesc de război şi fapte măreţe din cele din care auzeam în poveşti, şi acum e ocazia să le văd aievea. Pe de altă parte, tot auzind că sarazinii sunt oamenii diavolului, şi cum vecinii stăpânei mele când dădeau de ochii mei verzi ziceau „Parcă-i drac”, mă gândeam că aceşti sarazini trebuie să fie o rasă de oameni care are mare asemănare cu mâţele, ceea ce trebuia să văd neapărat. Aşa că  am zbughit-o de la brâul stăpânei, şi deşi biata femeie mă strigă de câteva ori, ba chiar trebuiră ca vecinele să o tragă din piaţă amintindu-i că trebuie să poarte grija văcuţelor, eu m-am avântat pe dughenele de lângă biserică, şi dus am fost.
Cum a fost asediul nu ştiu prea bine. Pentru mine a fost frumos. Cetatea era plină de pisici nurlii abandonate de stăpânii lor, care umblau creanga pe străduţe, astfel că strigătele războinicilor se auzeau cu greu printre vaietele amoroase ale regnului felin (Nu vă miraţi de acest limbaj, câteva zile am zăcut într-o sacristie şi s-a prins de mine şi ceva latină).
Din această perioadă fericită a vieţii am fost trezit de iureşul sarazinilor peste ziduri. Primul sarazin pe care l-am văzut avea nişte mustăţi mari ca o pisică şi învârtea fioros un  ditai iataganul. Mi-am zis ca s-a sfârşit cu mine, şi m-am ghemuit într-un colţ aşteptând să mă trezesc în raiul pisicesc. Însă başbuzucul mă ridică de ceafă de pe jos, chiui cu putere  şi mă puse deasupra turbanului său, şi alergă pe străduţă să găsească o casă mai arătoasă să prindă ceva de jefuit.  Se îndreptă spre o casă, dar eu, nevoind să-mi forţez norocul, am cugetat că e mai cuminte să îmi iau având şi să sar de pe turban pe acoperiş. Başbuzucul râse, mă ameninţă în glumă cu iataganul şi îşi văzu de ale sale.

Am socotit că până se potoleşte dezmăţul jafurilor e cuminte să mă adăpostesc într-un loc cât mai înalt unde oamenilor le-ar fi greu să ajungă la mine, aşa că m-am dus pe acoperişul bisericii celei mari. Trebuie să spun că şi acolo am fost deranjat, căci câţiva sarazini cu scări au urcat pe acoperiş, însă fără vreun gând rău către mine, ci doar să dea jos crucile.  Locuitorii  câţi se mai găseau în cetate fură strânşi în piaţă, şi un sarazin , pe care toţi îl blestemau că e un renegat, le dădu poruncă chiar în limba localnicilor să se facă credincioşi ai lui Mahomed sau să moară.  Mulţi ziseră, aşa cum îi învăţase şi stăpâna, că Mahomed e profetul lui Allah, ba chiar şi scuipară demonstrativ pe crucile trântite pe jos din înaltul bisericii, că doar mai aproape le era grija de amărâtele lor vieţi decât gândul la mântuirea cea veşnică. Şi doar Dumnezeu e unul şi iartă, chiar dacă îi zice „Allah” sau „Dio mio”.
Doar popii din biserici şi câţiva mai apucaţi se ţinură tare şi ăştia au fost descăpăţânaţi spre distracţia trupei de sarazini.
Acum că se făcuse linişte în cetate am început să mă gândesc cum o să mă descurc în continuare, iar golul din stomac era mărturie că tare mă pripisem în momentul cînd am luat vitejeasca hotărâre de a –mi părăsi stăpâna pentru a fi părtaş la deliciile oferite de zeul Marte (În sacristie nu erau numai cărţi bisericeşti, ci popa citea şi poveşti păgâne cu zei şi zeiţe)

Dar din nou divinitatea fu milostivă cu mine. Un bărbat cu un anteriu lung, care pusese stăpânire pe biserică, pe care toţi sarazinii îl priveau cu mult respect, şi, aveam să aflu, mai târziu, că se numeşte imam, a ieşit cu bucăţi de carne şi castroane cu lapte şi a început să strige făcând zgomote pe care le poţi traduce din orice limbă că se referă la chematul pisicilor. Nu mi-a trebuit mai mult, şi am dat iama în mâncărurile oferite, exemplu care a fost urmat şi de voi, prietenii mei, ce mă ascultaţi acum.

De aici povestea o ştiţi, am trăit ca în sânul lui Avraam, mâncare şi băutură de la imam pe săturate. De unde înainte eram daţi afară cu mătura, am intrat în biserica cea mare, căreia acum imamul îi zice moschee, şi am păşit pe mozaicurile cu zodii, de pe jos,  ba chiar am urinat pe imaginea viteazului Iskander fără ca imamul să se supere. Ce dulce sună povestea cu profetul Mahomed care respecta pisicile într-atât că, asezându-se o pisică peste anteriul său şi adormind acolo, profetul, dorind să se ridice şi să plece în treburile sale, ca să nu deranjeze pisica şi-a tăiat anteriul.
Dar toate cele bune au şi un sfârşit.  Din lipsă de mâncare destulă de prădat, că venise iarna, mare parte din sarazini s-au retras în ţara lor zicând că or să vină la anul cu putere şi mai mare ca să ajungă la Roma. A venit anul, dar oastea mai mare de sarazini nu a venit. În schimb au venit creştinii cu putere mare sub zidurile cetăţii. Printre ei,  vorbesc unii speriaţi pe la colţuri, se află şi soldaţii regelui Mattia, de care nu ştiu decât că e undeva departe, dar de dânsul se tem tare, că le-a tras chelfăneli în trecut, şi orice sarazin cumsecade ar zice că nu ar vrea să mai aibă a face cu oştenii acestui rigă.
Iar acum a venit veste că temutul Mahomed, cuceritorul Constatinopolului a murit şi el, şi că de asta nu mai e nicio speranţă să mai vine vreo oaste mare sarazină la Otranto, adică într-un cuvânt, toţi or să-şi ia tălpăşiţa spre ţara lor, de peste mare, şi vor lăsa cetatea înapoi creştinilor să o stăpânească.
Iar noi, pisicile, ce ne facem, e mai bine să rămânem cu creştinii sau să trăim cu sarazinii?

Răspunsul la această întrebare nu pot să vi-l mai povestesc! Un başbuzuc mustăcios ca o pisică l-a înşfăcat pe motanul nostru de ceafă şi l-a aruncat pe umărul său, aşa cum alţi başbuzuci duceau pe umeri maimuţe şi alte lighioane, şi cu muzici şi chiuituri se îndreptară toţi spre corăbii.  Ştiu, e grea viaţa unei pisici pe ape, dar nădăjduiesc că providenţa a avut grijă de acest motan norocos. Oricum, astăzi găseşti pisici şi în Italia şi în Turcia.

sâmbătă, 17 august 2013

Tiramisu


Până să încerc producția casnică, tiramisu era petru mine doar o prăjitură de cofetărie cu un gust îndoielnic. Și chiar îl evitam. Nu e greu de făcut, însă are un ”chichirez”: nu acceptă să-l fentați la ingrediente, mergeți întotdeauna pe ce e mai bun.

Ingrediente:

- 600 grame de pișcoturi pentru tiramisu (cele mai bune se fac în Italia)
- 500 gr. mascarpone (nu încercați cu altceva)
- 100 gr zahar
- 4 ouă
- 2 căni mari de cafea facută turcește (fierbeți încet, cu răbdare)
- ceva pudră de cacao pentru presărat.

Cantitățile sunt suficiente pentru o tavă 30x20 cm, o prăjitură pe trei straturi. (ies vreo 10 porții)

Separați albușul de gălbenuș.
Gălbenușurile le bateți puțin cu zahărul. Apoi amestecați cu mascarpone.
Separat bateți albușurile spumă.
Cu o lingură, fără să amestecați prea energic, încoporați spuma de albuș în restul compoziției. Crema e gata. Dați la rece.

În cafeaua răcită, înmuiați o secundă fiecare pișcot. Puneți primul strat de pișcoturi, apoi acoperiți cu cremă. Așa și la al doilea strat (pișcoturi apoi cremă), și apoi al treilea. După ce ați acoperit cu cremă și cel de al treilea strat presărați pudra de cacao.

Dați la frigider și lăsași vreo 6 ore ca să se pătrundă pișcoturile bine.

joi, 15 august 2013

Zapezile de altadata

Gregor von Rezzori, Zapezile de altadata, traducere Sanda Munteanu, Humanitas 2012

Gregor von Rezzori este un produs tipic al mediului geografic si spiritual definit ca Mitteleuropa. Descendent al unei familii austriece, are in vine, dupa cum tradeaza si numele , marca unei ascendente italiene,  dar si ascendenti din Irlanda sau din spatiul valaho fanariot. Cu acest bagaj  poarta in sine experienta formatoare a unei copilarii patrecuta in Bucovina, unde parintii aleg sa ramana, chiar si dupa ce acest spatiu trece de la Imperiul Austriac la regatul Romaniei. Astfel autorul capata o identitate est-europeana (sau balcanica) nu numai prin apartenenta juridica la statul roman, dar mai ales prin bona sa, Cassandra, fiinta cea mai apropiata din copilarie, prin care se integreaza unui spatiu pe care in general familia sa il respinge, cu constiinta (ca sa nu spunem ifosele) superioritatii lor occidentale. Este o carte de memorii care se concentreaza pe personajele importante din copilaria autorului, dar mai ales o fresca a unei Romanii interbelice vazute prin ochii unei persoane care si-a asumat spiritul romanesc, ramanand in timp si un "altceva" prin traditia culturala a unei familii ancorate in mult mai occidentala Austrie.

luni, 5 august 2013

Never Let Me Go

Kazuo Ishiguro, Never Let Me Go,
Hailsham pare să fie o școală. Unde copiii învață, trăiesc drame copilărești, iubiri adolescentine... Însă nu. Hailsham este un loc unde sunt crescute ființe umane cu scopul de a fi transformate în organe pentru transplanturi.
Da, în mod sigur ați mai auzit de intrigi SF din această categorie. Prilej de previziuni sunbre despre destinul omenirii sau aventuri ieftine cu salvări mericuloase.
Dacă vă așteptați la așa ceva Ishiguro vă va decepționa profund. Nimic sumbru (ce poate fi mai sumbru decît enunțarea în sine a acestui scenariu?). Nicio aventură, nimeni nu se revoltă.
Cartea este o poveste de dragoste. Dragostea există chiar și acolo unde umanitatea este la limită. Citiți și veți constata că nicio o poveste de dragoste nu poate egala pe cea a lui Ishiguro. Narațiunea curge descoperind lumea prin dragoste, și aproape indiferentă la contextul dramatic.

sâmbătă, 3 august 2013

Hampton Court - în vizită la Henric al VIII-lea

Hampton Court - intrarea

 Hampton Court este castelul englezesc prin excelență, cu imginea sa de basm, din cărămidă roșie.
Din Londra luați trenul de la stația Waterloo pentru un drum de 35 de minute. (teoretic pentru că și trenurile britanice întîrzie).
Castelul e pe malul Tamisei care este insa mult mai mică decît o știți la Londra.

Ce am făcut la Hampton Court?

1. Am învățat numele celor 6 neveste: Caterina de Aragon, Anne Boleyn, Jane Seymour, Ana de Cleves, Catherine Howard, Catherine Parr,
2. ... și cum au sfârșit-o ele, adică, folosind o poezie mnemotehnică pentru școlari englezi:

Divorțată, decapitată, moartă, 
divorțată, decapitată, rămasă în viață.

Simplu, nu? Nici nu a fost un soț prea rău, nu și-a omorât decât două neveste!

3. M-am mirat cât de neconfortabil era palatul, chiar și aripa ”nouă” din ultima fază de locuire a palatului de la începutul secolului al XVIII-lea, epocă după care palatul a fost abandonat.
4. M-am plimbat prin grădinile englezești (fără egal)
5. M-am ”dat” prin cel mai celebru labirint (am ieșit într-un sfert de oră !!!)
6. Am admirat cum știu englezii să facă un muzeu interesant. Prin castel se plimbau regele și regina, erau diverse ateliere unde se explica cum se îmbrăcau doamnele la curte, sau cum se distrau gentilomii (jucau zaruri, cărți, competiții de forță, regele câștiga, evident, întotdeauna, altfel era pericol de decapitare). În zona bucătăriilor este organizat un  restaurant care servește  feluri de mîncare adaptate după rețetele de la curte din vreamea lui Henric al VIII-lea.
Tamisa la Hampton Court

Cum se îmbrăcau doamnele la Hampton Court

Hampton Court - aripa nouă

Hampton Court - aripa nouă

Hampton Court - gradini

Regele câștigă întotdeauna

Hampon Court - Bucătăriile

Hampton Court - Bucătăriile

Hampton Court

Hampton Court

Hampton Court - curte interioară

Hampton Court - marea sală de ceremonii

Hampton Court - vedere de ansamblu din grădina cu trandafiri

Hampton Court - God Save the King

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...