Pâine

Cea mai simplă reţetă de pâine.

Ingrediente:

• 1 kg faina alba,
• 630 ml apa, uşor călduţă
• 3 plicuri de drojdie uscata (a 7 grame) sau 3 cuburi de drojdie proaspata,
• 2 linguriţe de sare,
• 2 linguriţe de zahăr.

Puneţi făina într-un castrin suficient de mare sau chiar pe masa de gătit. faceţi în mijlocul grămezii o groapa. În aceasta turnaţi jumătate de apă, puneţi drojdia, sarea şi zahărul. Încorporaţi aducînd uşor făine de pe margini spre centru. După ce aţi încorporat turnaţi şi restul de apă. Frământaţi cu mîinele presărate cu făină până cănd se obţine un aluat car se desprinde uşor de pe mâini şi de pe vas, destul de elastic. Nu vă chonioţi prea mult cu frământatul, în maxim 5 minute ar trebui să fie gata. În funcţie de calitatea făinii este posibil să fie nevoie de ceva mai multă apă sau mai puţină, aşa că puteţi să ajustaţi cantităţile de făină sau apă.

Puneţi aluatul într-un vas, sau lăsaţi-l în vasul în care aţi frământat, acoperit cu un şervet, într-un loc călduţ (să fie vreo 21 grade cel puţin) ferit de curenţi de aer. Lăsaţi la crescut cel puţin o oră.

Luaţi aluatul şi frământaţi-l vreo 30 de secunde. Daţi-i forma pe care doriţi să o aibă în final (eu am făcut nişte chifle). Tăvile în care puneţi aluatul este suficient să le presăraţi cu puţină făină. Mai lăsaţi să mai crească vreo oră. 

Puneţi în cuptorul încins la 220 grade.

Un secret, pentru orice pâine, este ca, la începutul coacerii, să puneţi în cuptor o sursă de aburi )de exemplu o tacă cu puţină apă). Lăsaţi vreo 15 minute la copt cu aburi, după care scoateţi din cuptor sursa de aburi.

Mai coaceţi 15-30 minute (depinde de calitatea făinii, mărimea pâinilor). E gata.

Miturile comunismului

În ciuda relativei sale originalităţi, ştiinţa marxistă rămâne un produs istoriceşte datat, foarte tipic pentru secolul al XIX-lea. Mitologia comunistă nu a fost un accident, nici o revelaţie neaşteptată, providenţială sau catastrofală, ci împlinirea unei îndelungate căutări, a unei aspiraţii profunde. Se explică astfel imensul său potenţial de seducţie şi de iradiere, şi mai cu seamă influenţa asupra intelectualilor porniţi să asalteze lumea. Se adresa unor oameni convinţi dinainte.
Imaginarul epocii prezintă o remarcabilă îmbinare de mituri. Să le numim pe cele mai evidente:

• -mitul Raţiunii (potrivit căruia Raţiunea are întotdeauna dreptate, ceea ce este logic fiind şi adevărat);
• mitul Ştiinţei (potrivit căruia ştiinţa are dubla vocaţie de a oferi o explicaţiem completă şi definitivă a lumii şi de a modifica lumea);
• mitul Unităţii (potrivit căruia Universul, natura, societatea, omul se integrază într-un TOT coerent şi guvernat de legi riguroase);
• mitul determinismului (potrivit căruia o înlănţuire perfectă de cauze şi efecte ar conduce destinele lumii);
• mitul previziunii ştiinţifice (potrivit căruia Ştiinţa şi raţiunea, mizând pe stăpânirea legilor ştiinţifice , pot să prevadă realităţi care se refuză observaţiei sau exeperimentului, precum cele situate în viitor sau departe în spaţiu. Societatea comunistă şi societatea marţiană decurg, în egală măsură, din acest principiu mitologic);
• mitul Progresului, susţinut prin mmitul Evoluţiei (potrivit căruia ar exista un sens ascendent în istoria Universului, a vieţii şi a omenirii);
• mitul transformării lumii (potrivit căruia omul va recrea lumea, atât natura cât şi societatea, potrivit unui plan ştiinţific şi raţional);
• mitul lumii noi (potrivit căruia lumea de mâine, creată de om, va fi esenţial diferită de epocile precedente ale istoriei);
• mitul omului nou (potrivit căruia lumea nouă va fi populată de oameni).

Şi, acoperind cea mai mare parte a acestor mituri, cel mai puternic şi mai activ dintre toate, mitul milenarist, arhetip durabil al imaginarului, atât în varianta religioasă cât şi, mai ales în sec al XIX-lea, în versiunile sale secularizate. celor care nu mai sperau în coborârea lui Mesia, legile ştiinţifice le ofereau un înlocuitor desăvârşit, certitudinea unui MIleniu fără Dumnezeu, şi a unei perfecţiuni cu nimic mai prejos de proiectele milenariste tradiţionale.

Lucian Boia, Mitologia ştiinţifică a comunismului, Humanistas, Bucureşti, 1999, p. 39-40

Crema ciocolata cu alune de padure

Din seria, ce se gaseste la magazin dar nu va recomand sa cumparati, crema de alune cu ciocolata. E plin pe rafturi, dar cantitatea de alune si ciocoalta e minuscula, crema fiind un fel de margarina cu parfum de ...

Ingrediente:

• 200 g alune de padure
• 100 g lapte praf
• 60 grame zahar pudra
• 20g cacao
• (optional) doua linguri de unt de cocos.

Puneti alunele 5-10 minute in cuptorul incins la 160 grade. Nu sa le prajiti, ci sa le incalziti cat sa stimulati eliberarea uleiurilor din miez.

Se pun in robot si se macina fin. Uleiurile transforma totul intr-un fel de unt. Adaugati, cacvao, lapte praf, zaharul pudra, si amestecati bine cu ajutorul robotului. Se pune la rece ca sa se intareasca.

Untul de cocos este util daca vreti sa dati o fata mai comerciala produsului. Se gaseste in magazine naturiste. Amestecat si el in compozitie emulsioneaza mai bine, si produsul final are "fata" mai de fabrica.

Ciorba de loboda

Pieţele sunt pline de loboda, aşa că nu trebuie ratat momentul pentru producţia uneia dintre cele mai tradiţionale şi delicioase mâncăruri ale sezonului cald, ciorba de lobodă. Când afară e încins şi practic nu mai ai chef să mănânci nimic, o ciorbă de lobodă rece face minuni.

Reţeta nu e standard, fiecare ştie o variantă ca la mama acasă.

Cantităţile sunt descrise pentru o oală de 4-5 litri.

Ingrediente.

• 3-4 morcovi,
• 2-3 bucăţi de albitură (păstârnac, rădăcină de pătrunjel, ţelină)
• o ceapă
• 2-3 legături de lobodă
• 1 legătură de pătrujel
• 1 legătură de mărar,
• 1 kg de cartofi
• o lămâie (sau borş) pentru înăcrit,
• sare şi piper după pofta inimii.

Se umple oala cu apă pe trei sferturi.

Se pun morcovii şi albitura, tăiate nici prea mare, nici prea mărunt. Se pune şi ceapa tăiată sferturi. Se adaugă sarea şi piperul.

Se pune la fiert, la foc mediu pentru vreo jumătate de oră, până se mai înmoaie rădăcinoasele.

Se adugă şi cartofii. Aceştia fierb diferit ca timp ţinând seama de prospeţime şi calitate. Fierbeţi până când puteţi să-i înţepaţi cu furculiţa cu uşurinţă. Se foloseşte, în loc de cartofi, orez sau paste.

Adaugaţi loboda tăiată mărunt.  

Puneţi şi substanţa de acrit. Eu, după multe dezamăgiri cu borşul din diverse surse, şi cum am fost leneş ca să fac propriul borş aşa cum trebuie, folosesc lămâie. Sucul de la o jumătate de lămâie poate fi de ajuns. Dacă vă place mai acru stoarceţi toată lămâia.

Mai fierbeţi 3-4 minute. Stingeţi focul.

Tăiaţi mărarul şi pătrunjelul mărunt şi adaugaţi-le şi pe acestea.

E gata. Merge şi caldă, dar rece, vara e fără egal.

Storia del Sud

Gianni Custodero, Storia del Sud, dal Regno normanno alla prima repubblica, Capone Editore,2006

Prilejuit de o excursie prin zona de sud a Italiei am cautat sa ma pun la punct cu istoria acestei zone. In definitv stim putin depre ea, istoria Italiei fiind pentru publicul larg mai mult istoria nordului cu Florenta, Milano, Torino, Venetia si Roma. Sudul e oarecum uitat, desi a avut o istorie interesanta si a fost in epoca medievala in centrul istoriei universale. O zona punte intre Orient si Occident, a fost, dupa dezmembrarea imperiului Roman, provincie bizantina, emirat arab, iarasi sub bizantini, regat normand, fief al imparatilor (romano -germani) suabi, fief al casei de Anjou, regat aragonez, provincie spaniola, regat  independent al casei de Bourbon (ramura spaiola), pentru ca in fine sa fie unit cu Italia prin actiunea impetuosului Garibaldi.

Cartea lui Gianni Custodero probabil nu este o capodopera, dar isi atinge obiectivul de a prezenta concis o istorie atat de zbuciumata.