Citind istoria Slovaciei mi-a atras atenţia un amănunt. Pentru slovaci Statul Ungar (Uhorsko), adică vechea Ungarie multinaţională, este un lucru diferit de actualul stat ungar care are numele său propriu (Mad`arsko). Cum ar venit ungur şi maghiar nu sunt sinonime aşa cum sunt sesizate în limba română.
O astfel de bună diferenţiere a termenilor ar scuti şi istoriografia românească de multe note false.
Să luăm cazul lui Iancu de Hunedoara, pentru maghiari Hunyadi János. Istoriografia noastră face mare caz de ascendenţa românescă a personajului. Puţini istorici mai pun la îndoială această ascendenţă. Şi asta pentru că Hunyadi János, deşi nu era etnic vobind un maghiar, era cât se poate de ungur, adică pe deplin integrat în ierarhia, şi un demn reprezentant al nobilimii ungare. Ba chiar al castei nobile europene, dacă ţinem seama de cariera sa de a dreptul internaţională sub patronajul împăratului Sigismund de Luxembourg. A identifica în Iancu de Hunedoara un erou al istoriei românilor înseamnă a acorda semnificaţie istorică primordială unui dat genetic. O fi conţinând gena românească vreo fărâmă din geniul militar al lui Iancu, însă acesta s-a comportat toată viaţa lui ca un nobil ungur şi asta l-a caracterizat în primul rând.
Tot astfel ar trebui să vorbim despre Nicolaus Olahus ajuns arhiepiscop de Esztergom, adică cea mai importantă funcţie în ierarhia bisericească maghiară, figură importantă a contrareformei, şi a umanismului european. Cu toate rădăcinile româneşti revendicate chiar prin nume, el a fost un supus credicios al împăraţilor Habsburgi, cărorar le-a datorat promovarea şi chiar faptul că a ajuns la Bruxelles ca însoţitor al reginei văduve Maria de Habsburg, numită stadhouder al Flandrei. Ocazie care a condus la prietenia cu Erasmus din Rotterdam.
Istoria Ungariei este plină de eroi naţionali de origine nemaghiară, dar care sunt perfect integraţi în mitologia istorică a naţiunii maghiare şi este perfect deplasat a spune altceva. Miklós Zrínyi este un exemplu perfect. Croat de origine el este un erou naţional atât în calitate de comandat militar în luptele cu turcii, dar şi ca scriitor maghiar.
Deşi am spus că ascendenţa lui Iancu este recunoscută a fi românească, totuşi persistă şi alte interpretări. Susţinute de documente. Cronicile din vremea lui Matei Corvin povestesc că Iancu ar fi bastardul împăratului Sigismund de Luxembourg, ceea ce ar explica şi promovarea extraordinară a lui Iancu sub conducerea acestui împărat care era în acelaşi timp şi rege al Ungariei.
Povestea are însă o explicaţie. Matei Corvin, fiul lui Iancu, era după standardele vremii sale (sec al XV-lea, contemporan cu Ştefan cel Mare) un parvenit. Ajunsese rege, rege al Ungariei, fără să fie din familie regală, nici măcar dintr-o familie princiară, ci dintr-o familie nobilă obscură ridicată prin calităţile personale, geniale, ale tatălui său, pe culmi de putere şi bogăţie.
Cât de prost era văzut Matei Corvin de către celelalte familii regale stă mărturie faptul că, rămas văduv, a fost nevoie de un deceniu ca să i se găsească o soţie potrivită pentru că cererile sale de căsătorie erau refuzate de către celelalte curţi domnitoare, căci, deh, peţitorul nu era de familie bună. Aşa că bietul Matei a făcut orice ca să-şi îmbunătăţească pedigree-ul, inclusiv a pus sa se scrie ca tata-sau era fiu nelegitim al unui imparat. Incurcate caile politicii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu