Cimitirul din Praga

Umberto Eco, Cimitirul din Praga, traducător Ştefania Mincu, Polirom 2010

Umberto Eco, iată, în postura de zeu al minciunii, aşa cum probabil s-a considerat predestinat  sub zodia Sfântului Baudolino. În Cimitirul din Praga spiritul ludic manifestat pe terenul textualităţii este dus la extrem şi însăşi istoria este folosită ca şi cobai în experimentul interpretării infinite. 

Romanul preia o istorie intelectuală a antisemitismului ca mişcare ideologică a sec. al XIX-lea,   în contextul ideologic al naţionalismului şi altor isme caracteristice perioadei, cu toate componentele veritabile. Doar personajul Simonini, un pseudonarator schizoid, oare nu este aşa orice narator între naraţiune ca reprezentare a sine-ului şi naraţiune ca percepţie a aceluiaşi eu, este inventat. Inventat pentru a reinventa prin el, din piese absolut veritabile, dar recompuse după toate reugulile şi trucurile pe care le pune la dispoziţie sofistica maşinărie a comunicării, Istoria.

Că unii au spus că această carte este antisemită, arată că nu au înţeles nimic. Umberto Eco nu este Dan Brown, un scamator de în căutare de senzaţii tari şi bine vandabile, ci un povestitor care recompune pentru înţelegerea celor care vor să înţeleagă misterul Naraţiunii. Naraţiunea care se serveşte şi de imagini, şi veţi descoperi o galerie impresionantă de imagini caracteristice secolului pozitivist, care vă vor aminti de ilustraţiile din cărţile de Jules Vernes.

În fine, textualitatea nu poate fi mai bine reprezentată decât în reţete şi imagini culinare. Cartea abundă în descrieri de mese copioase, căci ce poate fi mai evocator şi mai autoritar pentru receptorul comunicării decât descrierea unei mese copioase. Sau poate Umberto Eco s-a descoperit el însuşi un "amante della buona cucina"