Prăjitură cu morcovi şi glazură de brânză

Şi acum să trecem la lucruri serioase.

O prăjitură care are avantajul că nu va fi întâmpinată cu proteste în legătură cu silueta, pentru simplul motiv că, dacă în alte cazuri compoziţia de bază este din zahăr, făină, unt, aici principalul e dat de morcovi.

Ingrediente:

6 albuşuri de ou

6 gălbenuşuri de ou

200 g zahăr

250 g morcovi raşi

125 migdale măcinate

125 g alune (de pădure) măcinate

100 g făină albă

40 g ghimbir ras

sare, scorţişoară, cuişoare, ghimbir măcinat/e, un sfert de linguriţă din fiecare

coaja rasă a unei lămâi

o linguriţă de praf de copt

pentru glazura cremă de brânză

100 g de cremă brânză (gen Philadelphia varianta cu grăsimi)

50 grame unt

175 g zahăr (de prefrinţă pudră, dar nu neapărat)

o picătură de esenţă de vanilie

Ustensile

tel (mixer)

răzătoare

robot de bucătărie

oale şi castroane pentru amestecat compoziţia

un vas termorezistent (popular - din sticlă Jena)

o formă rotundă de copt prăjituri cu diametrul de cam 20 cm

hârtie de copt

Morcovii se rad la o răzătoare obişnuită .

Pentru măcinarea migdalelor şi alunelor se poate folosi un robot de bucătărie, sau, în lipsă, e bună şi maşina electrică de măcinat cafea.

Puneţi o cratiţă mare cu apă la fiert, umplută pe jumătate. În vasul termorezistent deasupra cratiţei în care fierbe apa (aşezaţi în aşa fel încât să nu intre în contact direct cu apa care fierbe) amestecaţi jumătate din zahăr cu gălbenuşurile. Se bate cu telul până când amestecul devine gros ca o smântână şi deschis la culoare.

Luaţi amestecul de deasupra cratiţei şi adăugaţi morcovii raşi.

Într-un vas separat amestecaţi tot ce e sub formă de pulbere, adică migdale, alune, scorţisora, cuişoare, ghimbirul, sarea, făina, praful de copt. Adugaţi şi coaja de lămâie.

Într-un alt vas amestecaţi cu telul (sau mixerul, recomandat) albuşurile. Se amestecă până când capătă consistenţă rămânând nişte umflături moi la suprafaţa compoziţiei. Se adaugă restul de zahăr şi se continuă a se bate până umflăturile tind să devină tari, lucioase. În fapt obţineţi o pastă de bezea.

În compoziţia iniţială, cea cu morcovi, cu o lingură  încorporaţi treptat (cam câte o treime la fiecare repriză) pe rând, bezeaua, şi amestecul de pulberi. Scopul e ca amestecul să devină omogen.

Foarte important în această etapă este să amestecaţi foarte încet. Riscul, în cazul în care amestecaţi prea energic şi grăbit, este că bezeaua, care este pufoasă, să se transforme într-o pastă compactă, şi rataţi prăjitura.

Tapetaţi cu hărtie de copt forma . Turnaţi compoziţia în formă. Se dă la cuptor încălzit la aproximativ 190 grade C.

Se coace 35-40 minute.  Ca verificare, dacă introduceţi un beţişor în prăjitură şi acesta iese relativ curat înseamnă că prăjitura e gata.

Se scoate şi se lasă la răcit în formă.

După ce se răceşte, se aplică glazura. Glazura se obţine simplu din amestecul până la omogenizare a componentelor (crema de brânză, unt, zahăr).

Cântarul

Aţi auzit pe "fete" vorbind, la reţete, de "o cană de ..." sau "o linguriţă de..." şi încă şi mai misterios "un vârf de cuţit de..."

La drept vorbind cana poate fi de la ceaşca de cafea până la halba de bere (ca să numesc cele mai utilizate forme în viaţa unui bărbat care se respectă). Noi, bărbaţii, suntem nişte cerebrali, care nu putem să ne încurcăm cu astfel de noţiuni în afara ştiinţelor exacte. Aproximările merg doar când eşti luat la întrebări pe un ton iritat la vreme de mahmureală când confunzi cada cu patul: "- Cât ai băut?" "- Doar vreo două beri, hâc!".

Deci, pentru noi s-a inventat cântarul de bucătărie care poate să-ţi spună în grame, precis, cât trebuie să pui în compoziţie.

Tel sau mixer?

În multe reţete scrie "a se bate cu telul" sau " a se amesteca cu telul". 

Am spus că scopul nostru este să impresionăm doamnele şi domnişoarele? Da, dar să nu exagerăm.

Desigur meciul de fotbal se poate privi şi cu castronul în braţe amestecând cu telul, dar parcă tot mai bine ne-ar sta cu o bere în mână.

Pentru aceasta s-a inventat mixerul. În principiu e un tel cu motoraş. Partea frumoasă e că în timp ce telul ne mânîncă mult timp, şi supuse la mare efort braţul şi aşa chinuit de ridicatul halbelor, mixerul face aceeaşi treabă în 3-4 minuţele fără niciun efort. 

Ar fi bun unul prin bucătărie.

Clătite

Pentru început ceva simplu. Ca la mama acasă. Şi garantat plac la toată lumea. Deci cu efect sigur.

Pentru acestea aveţi nevoie:

1. un litru lapte,

2. trei căni nu foarte generoase de făina de grâu albă sau intermediară,

3. patru ouă,

4. patru linguri de ulei,

5. jumătate de linguriţă de sare.

Ca ustensile:

- o cratiţă de clătite, preferabil ceva tip Teflon, plată şi margini joase,

- un castron mare,

- un tel,

- un polonic obişnuit,

- o spatulă de bucătărie.

În castron puneţi făina şi  ouăle (fără coajă!!!) peste care turnaţi laptele. Amestecaţi cu telul până obţineţi un amestec omogen. Ar trebui să fie ceva destul de lichid dar cu ceva consistenţă ca un iaurt de băut. Adăugaţi şi uleiul şi sarea.

Se lasă vreun sfert de oră la rece.

Se încinge tigaia la un foc mediu pe aragaz. Cu polonicul luaţi din compoziţie şi turnaţi în tigaie având grijă ca să răspândiţi lichidul pe toată suprafaţa tigăii. Atenţie, în contact cu tigaia fierbinte lichidul tinde să se întărească rapid, aşa că nu aveţi o veşnicie la îndemână pentru această operaţiune! De preferat când faceţi această operaţiune luaţi tigaia de pe foc.

Cantitatea de compoziţie luată în polonic poate varia în funcţie de dimensiunile tigăii. La cele mai nici o jumătate de polonic poate fi suficientă, crescînd la 3/4 pentru o tigaie mai mare sau chiar un polonic plin.

Lăsaţi să se coacă. Când observaţi că s-a rumenit bine pe la margini, e momentul ca să întoarceţi clătita.

Aici intervine în acţiune spatula. Aceasta vă va ajuta să dezlipiţi clătita de tigaie şi să o întoarceţi pe partea cealaltă. Persoanele mai dibace sunt capabile să întoarcă clătita printr-o aruncare în sus. Eu zic să încercaţi figura asta după ce căpătaţi ceva experienţă, altfel fiind posibile tot felul de accidente.

Dacă nu vă iese din prima figura cu întorsul clătitei nu disperaţi! Exersaţi şi sigur veţi reuşi. În plus chiar dacă suferă anumite rupturi la întoarcere, clătita se poate potrivi la loc după ce e întoarsă, şi prin coacere se "sudează".

Coacerea pe a doua faţă durează puţin (cam 30 de secunde până la un minut, depinde de intensitatea focului). Clătita fiind gata o aşezaţi într-o farfurie printr-o mişcare rapidă de basculare a tigăii.

Din cantităţile descrise ies cam 20 de clătite cu diametrul unei farfurii mari.

Nu mai rămâne decât să le umpleţi cu dulceaţă, cremă de ciocolată, sau, specialitate preferată iarna, cu miere de albine şi nişte mieji de nucă mărunţiţi.

Evitaţi-le când sunt foarte calde, nu fac bine la stomac.

Tour de France

Julian Barnes, Tour de France/Something to declare, traducere Mihai Moroiu, Nemira, Bucureşti, 2008

Este o carte în carte Julian Barnes dezvăluie ceva din bagajul său de sentimente faţă de cultura franceză (şi în special faţă de Flaubert), din perspectiva sa de străin, totuşi, faţă de Franţa. Un tur al Franţei, în genialitatea sa, fie şi atunci cînd aceasta este ciclistă şi îndopată cu steroizi. Ce poate fi mai frumos decât o Franţă culturală, privită, admirativ, de un englez?

O istorie a Japoniei

Kenneth G. Henshall, O istorie a Japoniei, trad. Alina Carac, Bucuresti, Artemis, 2002 (Da, mai este in librarii!)

Este o buna carte de introducere in istoria Japoniei. Scrisa ca pentru scolari, cu rezumate privind ideile principale, cartea are meritul de a insista asupra Japoniei moderne. Dincolo de povestile cu samurai, Japonia ne intereseaza pe noi, pe contemporani, datorita succesului sau in modernizarea societatii, un succes masurat in prosperitatea economica necontestata, oricate probleme ar fi contabilizate pe reversul acestei medalii de campion al dezvoltarii economice. Astfel se dezvaluie o societate framantata intre tentatia democratiei si reflexele autoritariste, intre disciplina impusa de graba de a atinge individual si la nivel general prosperitatea, si tentatiile hedoniste ale culturii japoneze.