Prăjitură cu morcovi şi glazură de brânză

Şi acum să trecem la lucruri serioase.

O prăjitură care are avantajul că nu va fi întâmpinată cu proteste în legătură cu silueta, pentru simplul motiv că, dacă în alte cazuri compoziţia de bază este din zahăr, făină, unt, aici principalul e dat de morcovi.

Ingrediente:

6 albuşuri de ou

6 gălbenuşuri de ou

200 g zahăr

250 g morcovi raşi

125 migdale măcinate

125 g alune (de pădure) măcinate

100 g făină albă

40 g ghimbir ras

sare, scorţişoară, cuişoare, ghimbir măcinat/e, un sfert de linguriţă din fiecare

coaja rasă a unei lămâi

o linguriţă de praf de copt

pentru glazura cremă de brânză

100 g de cremă brânză (gen Philadelphia varianta cu grăsimi)

50 grame unt

175 g zahăr (de prefrinţă pudră, dar nu neapărat)

o picătură de esenţă de vanilie

Ustensile

tel (mixer)

răzătoare

robot de bucătărie

oale şi castroane pentru amestecat compoziţia

un vas termorezistent (popular - din sticlă Jena)

o formă rotundă de copt prăjituri cu diametrul de cam 20 cm

hârtie de copt

Morcovii se rad la o răzătoare obişnuită .

Pentru măcinarea migdalelor şi alunelor se poate folosi un robot de bucătărie, sau, în lipsă, e bună şi maşina electrică de măcinat cafea.

Puneţi o cratiţă mare cu apă la fiert, umplută pe jumătate. În vasul termorezistent deasupra cratiţei în care fierbe apa (aşezaţi în aşa fel încât să nu intre în contact direct cu apa care fierbe) amestecaţi jumătate din zahăr cu gălbenuşurile. Se bate cu telul până când amestecul devine gros ca o smântână şi deschis la culoare.

Luaţi amestecul de deasupra cratiţei şi adăugaţi morcovii raşi.

Într-un vas separat amestecaţi tot ce e sub formă de pulbere, adică migdale, alune, scorţisora, cuişoare, ghimbirul, sarea, făina, praful de copt. Adugaţi şi coaja de lămâie.

Într-un alt vas amestecaţi cu telul (sau mixerul, recomandat) albuşurile. Se amestecă până când capătă consistenţă rămânând nişte umflături moi la suprafaţa compoziţiei. Se adaugă restul de zahăr şi se continuă a se bate până umflăturile tind să devină tari, lucioase. În fapt obţineţi o pastă de bezea.

În compoziţia iniţială, cea cu morcovi, cu o lingură  încorporaţi treptat (cam câte o treime la fiecare repriză) pe rând, bezeaua, şi amestecul de pulberi. Scopul e ca amestecul să devină omogen.

Foarte important în această etapă este să amestecaţi foarte încet. Riscul, în cazul în care amestecaţi prea energic şi grăbit, este că bezeaua, care este pufoasă, să se transforme într-o pastă compactă, şi rataţi prăjitura.

Tapetaţi cu hărtie de copt forma . Turnaţi compoziţia în formă. Se dă la cuptor încălzit la aproximativ 190 grade C.

Se coace 35-40 minute.  Ca verificare, dacă introduceţi un beţişor în prăjitură şi acesta iese relativ curat înseamnă că prăjitura e gata.

Se scoate şi se lasă la răcit în formă.

După ce se răceşte, se aplică glazura. Glazura se obţine simplu din amestecul până la omogenizare a componentelor (crema de brânză, unt, zahăr).

Cântarul

Aţi auzit pe "fete" vorbind, la reţete, de "o cană de ..." sau "o linguriţă de..." şi încă şi mai misterios "un vârf de cuţit de..."

La drept vorbind cana poate fi de la ceaşca de cafea până la halba de bere (ca să numesc cele mai utilizate forme în viaţa unui bărbat care se respectă). Noi, bărbaţii, suntem nişte cerebrali, care nu putem să ne încurcăm cu astfel de noţiuni în afara ştiinţelor exacte. Aproximările merg doar când eşti luat la întrebări pe un ton iritat la vreme de mahmureală când confunzi cada cu patul: "- Cât ai băut?" "- Doar vreo două beri, hâc!".

Deci, pentru noi s-a inventat cântarul de bucătărie care poate să-ţi spună în grame, precis, cât trebuie să pui în compoziţie.

Tel sau mixer?

În multe reţete scrie "a se bate cu telul" sau " a se amesteca cu telul". 

Am spus că scopul nostru este să impresionăm doamnele şi domnişoarele? Da, dar să nu exagerăm.

Desigur meciul de fotbal se poate privi şi cu castronul în braţe amestecând cu telul, dar parcă tot mai bine ne-ar sta cu o bere în mână.

Pentru aceasta s-a inventat mixerul. În principiu e un tel cu motoraş. Partea frumoasă e că în timp ce telul ne mânîncă mult timp, şi supuse la mare efort braţul şi aşa chinuit de ridicatul halbelor, mixerul face aceeaşi treabă în 3-4 minuţele fără niciun efort. 

Ar fi bun unul prin bucătărie.

Clătite

Pentru început ceva simplu. Ca la mama acasă. Şi garantat plac la toată lumea. Deci cu efect sigur.

Pentru acestea aveţi nevoie:

1. un litru lapte,

2. trei căni nu foarte generoase de făina de grâu albă sau intermediară,

3. patru ouă,

4. patru linguri de ulei,

5. jumătate de linguriţă de sare.

Ca ustensile:

- o cratiţă de clătite, preferabil ceva tip Teflon, plată şi margini joase,

- un castron mare,

- un tel,

- un polonic obişnuit,

- o spatulă de bucătărie.

În castron puneţi făina şi  ouăle (fără coajă!!!) peste care turnaţi laptele. Amestecaţi cu telul până obţineţi un amestec omogen. Ar trebui să fie ceva destul de lichid dar cu ceva consistenţă ca un iaurt de băut. Adăugaţi şi uleiul şi sarea.

Se lasă vreun sfert de oră la rece.

Se încinge tigaia la un foc mediu pe aragaz. Cu polonicul luaţi din compoziţie şi turnaţi în tigaie având grijă ca să răspândiţi lichidul pe toată suprafaţa tigăii. Atenţie, în contact cu tigaia fierbinte lichidul tinde să se întărească rapid, aşa că nu aveţi o veşnicie la îndemână pentru această operaţiune! De preferat când faceţi această operaţiune luaţi tigaia de pe foc.

Cantitatea de compoziţie luată în polonic poate varia în funcţie de dimensiunile tigăii. La cele mai nici o jumătate de polonic poate fi suficientă, crescînd la 3/4 pentru o tigaie mai mare sau chiar un polonic plin.

Lăsaţi să se coacă. Când observaţi că s-a rumenit bine pe la margini, e momentul ca să întoarceţi clătita.

Aici intervine în acţiune spatula. Aceasta vă va ajuta să dezlipiţi clătita de tigaie şi să o întoarceţi pe partea cealaltă. Persoanele mai dibace sunt capabile să întoarcă clătita printr-o aruncare în sus. Eu zic să încercaţi figura asta după ce căpătaţi ceva experienţă, altfel fiind posibile tot felul de accidente.

Dacă nu vă iese din prima figura cu întorsul clătitei nu disperaţi! Exersaţi şi sigur veţi reuşi. În plus chiar dacă suferă anumite rupturi la întoarcere, clătita se poate potrivi la loc după ce e întoarsă, şi prin coacere se "sudează".

Coacerea pe a doua faţă durează puţin (cam 30 de secunde până la un minut, depinde de intensitatea focului). Clătita fiind gata o aşezaţi într-o farfurie printr-o mişcare rapidă de basculare a tigăii.

Din cantităţile descrise ies cam 20 de clătite cu diametrul unei farfurii mari.

Nu mai rămâne decât să le umpleţi cu dulceaţă, cremă de ciocolată, sau, specialitate preferată iarna, cu miere de albine şi nişte mieji de nucă mărunţiţi.

Evitaţi-le când sunt foarte calde, nu fac bine la stomac.

Tour de France

Julian Barnes, Tour de France/Something to declare, traducere Mihai Moroiu, Nemira, Bucureşti, 2008

Este o carte în carte Julian Barnes dezvăluie ceva din bagajul său de sentimente faţă de cultura franceză (şi în special faţă de Flaubert), din perspectiva sa de străin, totuşi, faţă de Franţa. Un tur al Franţei, în genialitatea sa, fie şi atunci cînd aceasta este ciclistă şi îndopată cu steroizi. Ce poate fi mai frumos decât o Franţă culturală, privită, admirativ, de un englez?

O istorie a Japoniei

Kenneth G. Henshall, O istorie a Japoniei, trad. Alina Carac, Bucuresti, Artemis, 2002 (Da, mai este in librarii!)

Este o buna carte de introducere in istoria Japoniei. Scrisa ca pentru scolari, cu rezumate privind ideile principale, cartea are meritul de a insista asupra Japoniei moderne. Dincolo de povestile cu samurai, Japonia ne intereseaza pe noi, pe contemporani, datorita succesului sau in modernizarea societatii, un succes masurat in prosperitatea economica necontestata, oricate probleme ar fi contabilizate pe reversul acestei medalii de campion al dezvoltarii economice. Astfel se dezvaluie o societate framantata intre tentatia democratiei si reflexele autoritariste, intre disciplina impusa de graba de a atinge individual si la nivel general prosperitatea, si tentatiile hedoniste ale culturii japoneze.

Calatorind cu Herodot

Ryszard Kapuściński, Calatorin cu Herodot, trad. Mihai Mitu, Ed. Art, 2008

Ryszard Kapuściński este mai bine cunoscut la noi pentru carti precum "Imparatul" (istoria caderii Negusului Etiopiei), sau "Sahinsahul" (o poveste personala a revolutiei islamice din Iran). Ryszard Kapuściński a practicat cu o arta admirabila genul cartii reportaj, gen in care a excelat si a castigat o binemeritata faima internationala.

Intotdeauna citesc cu o anumita invidie cartile acestuia. Deoarece Kapuściński este un scriitor care a scris partea cea mai semnificativa a operei sale ca cetatean al unei Polonii comuniste. Ceea ce nu l-a impiedicat, abordand subiecte cat se poate de fierbinti din punct de vedere politic, sa scrie la un nivel international, fara compromisuri politice. A evitat provincialismul atat spatial ( da, este o dovada vie ca venind dintr-o cultura mica poti sa scrii abordand subiecte globale, acestea nu sunt deloc monopolul marilor culturi) cat si temporal (opera sa nu este catusideputin influentata de contextul social politic al momentului, de restrictiile comunismului sa o spunem direct). Din pacate cultura romana nu are nimic comparabil cu Ryszard Kapuściński, si asta spune mult despre diferentele dintre romani si polonezi.

Calatorind cu Herodot este o opera tarzie, o opera a bilantului si invatamintelor. Ryszard Kapuściński pleaca de la adevarul ca Istoriile lui Herodot sunt nu o opera istorica, ci, in fapt, un reportaj realizat de Herodot despre evenimente aproape contemporane acestuia. Historiai se traduce in mod corect Anchete si nicidecum istorie. Astfel se dezvolta o paralela intre demersul lui Kapuściński si cel al lui Herodot, peregrinarile celebrului inaintas in ale reportajului, prilejuind reflectii asupra rolului reporterului, precum si flashuri din propria activitate de reporter. Ideea centrala, acel ceva care il face pe Kapuściński special, si pe care acesta marturiseste ca l-a invatat de la Herodot, este ca marile evenimente, cele care zguduie istoria nu pot fi redate in mod sugestiv (si atractiv) de catre reporter decat pornind de la a surprinde amanuntele. Ex: descrierea masei de oamani care demonstreaza pentru ceva nu spune nimic, surprinderea unei figuri miniose si revoltate din masa de demonstranti poate transmite incarcatura emotionala si semnificatia luptei acelor oameni. Desigur tehnicile lui Ryszard Kapuściński sunt mult mai complexe plecand de la aceasta idee, cine este interesat de arta reportajului merita sa le descifreze cu toata atentia din aceasta carte de autoanaliza si bilant.

Pestera

Jose Saramago, Pestera, Polirom 2007

Existenta este numai ceea ce constiinta noastra poate sa umple cu semnificatie. Existenta la nivelul ei uman se plamadeste prin efort continuu asupra noastra si prin minunea transcenderii asemeni papusilor de lut pe care personajul principal din cartea lui Saramago, un olar, se straduie sa le dea viata. Din lutul inform devin eschimos, infirmiera ... Drama modernitatii care ne contropeste existenta nu este una sociala, desi personajele ar putea sa se planga de problemele materiale. Drama rezida in inlocuirea existentei ca rezultat al propriei deveniri cu o existenta prefabricata, o iluzie de existenta asemenea iluziei personajelor din parabola pesterei lui Platon.

Porcul spinos

Julian Barnes, Porcul spinos (Porcupine), trad. Mihai Moroiu, Nemira, 2007

O abordare in maniera modernista a fenomenului prabusirii dictaturilor comuniste din Europa de Est. Intr-o tara care seamana cu Bulgaria (fara sa fie neaparat aceasta) fostul dictator comunist urmeaza sa fie judecat. Prilej de a medita asupra a intelesului profund al evenimentelor presupuse de caderea comunismului, ce a fost de fapt (lasitati compromisuri) , ce urmeaza sa fie (un postcomunism chinuit de fantomele dictaturii). Un prilej pentru Barnes de a fi acid cu toti acei lideri occidentali care au sponsorizat din comoditate politica dictaturile din est . Cartea ar fi picat mult mai bine daca ar fi fost tradusa in 1992 cand a aparut in Anglia, astazi preocuparile publicului fiind altele decat dilemele postcomunismului.

Anglia, Anglia

Julian Barnes, Anglia, Anglia/England, England, trad. Cornelia Bucur, Nemira, 2006

Ce e este de fapt Anglia? Ce insemna sa fii englez? Julian Barnes a a incercat sa dea un raspuns intrebarii . O face propunind un experiment utopic: daca s-ar constitui un mare parc de divertisment numit Anglia ce am pune in el? Prilej de dezbatere inteligenta si amuzanta asupra ceea ce este cu adevarat englezesc. Desigur un astfel demers nu poate fi decat oarecum mercantil ,ba chiar de-a dreptul pervers (asa cum descoperim in intriga cartii). Anglia lui Barnes nu poate fi inocenta, dar cel putin o putem dori astfel. Inocenta a disparut demult, decand piesele din acest puzzle care este Anglia s-au risipit uitate de un parinte cam neglijent.

Baiadera ungureasca la opereta bucureştenească

Sâmbătă, 6 noiembrie un eveniment oarecum nu prea remarcat s-a intamplat in urbea noastra mica, eveniment la care am tinut sa particip: Teatrul de opereta din Budapesta a venit cu un spectacol la noi, Baiadera lui Kalman. Stiam ca sunt unul dintre putinele teatre de gen, in afara spatiului anglo-saxon, care sunt in stare sa joace aşa cum se joaca pe Broadway sau în West End. Şi nu am fost deloc dezamăgit. Actori care ştiu sa cânte, dar mai ales sa joace teatru comic (si acrobatic pe alocuri!) in acelasi timp cu sustinerea partiturii muzicale.

Poate se va înţelege si pe la noi ca opereta şi opera presupune nu numai execuţia excepţională a unor arii foarte frumoase, ceea ce le iese foarte bine artiştilor noştri, indiscutabil, ci un spectacol complet care sa tina spectatorul în priză de 7 la 10 ca sa parafrazez chiar din Baiadera.

Arthur & George

Julian Barnes, Arthur & George, trad. Virgil Stanciu, Nemira, 2007

Daca v-au placut povestile cu Sherlock Holmes sigur o sa va placa si aceasta carte. Julian Barnes aduce un omagiu lui Arthur Conan Doyle intr-o carte in care impleteste biografia cu romanul politist. George este George Edalji un pasnic cetatean englez pe jumatate indian care a fost condamnat pe nedrept, cazul sau starnind interesul lui Conan Doyle, interes concretizat in singura situatie in care scriitorul a acceptat sa joace rolul lui Sherlock Holmes in viata reala pentru a obtine absolvirea nedreptatitului George. Barnes descopera si o alta legatura dintre cele doua personaje dincolo de destinul care ii aduce la un moment impreuna. Amandoi sunt, fiecare in felul sau, Arthur exuberant si genial, George mediocru si perfect plat, cat se poate de englezi, fara sa fie totusi englezi etnic, Conan Doyle fiind irlandez, iar Edalji jumatate indian jumatate scotian. Prilej pentru o intrebare: ce inseamna sa fii englez?

Scrisori din Londra

Julian Barnes, Scrisori din Londra (Letters from London), trad. Traian Bratu, Nemira, Bucuresti, 2006

Cartea este o colectie de articole despre politica din Anglia, scrise de Julian Barnes pentru The New Yorker intre 1990-1995. Desi ancorate intr-o realitate politica imediata aceste articole isi pastreaza savoarea prin stilul scriiturii (desi probabil Julian Barnes n-ar fi de acord cu folosirea cuvintului stil in acest context!) Evenimentul politic sau social este tratat din perspectiva oricarei analize a unei naratiuni, in context cultural, in raporturile sale dintre semn si semnificatie, dintre autor si receptor. Rezulta o analiza care constituie o opera de arta in sine.

(Cartea este inca disponibila. Si la un pret mai subtire decat multe reviste glossy!)

77 Istorii si retete din Epoca de Aur

Veronica Bectas, 77 Istorii si retete din Epoca de Aur, ed. Cartex, Bucuresti, 2010

Cartea incita prin titlu. Povestiile gazduite, insa, nici nu sunt deosebit de sugestive pentru epoca, si nici nu sunt sustinute de un talent narativ deosebit. Pe alocuri chiar pare sa deformeze realitatea, caci din mutimea de bunatati descrise nici nu ai zice ca Epoca de Aur si mai ales anii 80 ai din istoria Romaniai ar fi o epoca de lipsuri alimentare cumplite, ci dimpotriva, un timp al abundentei si opulentei culinare. Totusi, nostalgicii acelor vremuri, in care parca aveam mai mult timp pentru noi, in ciuda vitregiilor vietii, in care stiam sa ne rasfatam si sa ne fericim din putin, vor aprecia cartea.

Mahomed al II-lea, cuceritorul Bizantului

Andre Clot, Mahomed al II-lea, cuceritorul Bizantului, trad. Serban Grancea, ed. Artemis

Desigur este greu pentru orice autor sa nu cada in capcana de a face din sultanul Mahomed al II-lea personajul istoric al unui singur moment, cucerirea Bizantului. Intr-o anumita perspectiva este si firesc pentru ca Mahomed al II-lea a devenit marele sultan cu un prestigiu fara egal in ochii contemporanilor prin acest eveniment, astfel ca personajul nu poate fi explicat in afara acestui moment istoric. Dar Mahomed al II-lea este mai mult de cuceritorul Constantinopolelui dela 1453. Andre Clot reuseste sa construiasca aceasta imagine complexa, de adevarat print al Renasterii in varianta musulmana. Un razboinic inspirat, dar si un administrator cu mina de fier, capabil de multa toleranta atunci cand interesele politice o cer.

Netocratia

Alexander Bard, Jan Soderqvist,

Editura Publica, Colectia Internet, Bucuresti, 2010

Daca ati citit Power shift a lui Toffler cam stiti ce scrie, suprematia cunoasterii asupra altor forme de putere si moduri de producere a bogatiei. Autorii mai axati pe Internet, dupa ce spun cu alte cuvinte si mai impachetat pentru internauti cam acelasi lucru cu Toffler, incearca sa epateze cu niste prognoze la adresa viitorului economiei, puterii, democratiei. Cine citeste cartea acum in vremuri de criza cand sistemul da semne de oboseala, fie el capitalist sau netocrat, parca nu prea mai este asa dispus sa dea crezare la cele mai indepartate consecinte extrase de cei doi autori

Infiintarea unei societati comerciale pe actiuni

UN PIC DE (AUTO)RECLAMA (deh! nu pot rezista tentatiei)

Felix Tudoriu, Infiintarea unei societati comerciale pe actiuni, Universul Juridic, Bucuresti, 2010

De fapt, e mai mult decat despre infiintare...

Romanul adolescentului miop

Mircea Eliade, Romanul adolescentului miop, Ed. Jurnalul National,Bucuresti 2009

Pentru cine este interesat de istoria formarii unei personalitati precum Mircea Eliade, este o carte interesanta. In rezumat ar fi munca, munca si foarte multa munca.

Pentru cine se asteapta la mai mult, plictiseala mare. Adolescentul si foarte tinarul Eliade expune nelinistile unui misoginism de pension de baieti, substitut de erotism, si cateva idei prost digerate despre individul vointa. Cartile de tinerete, desi foarte autentice ca traire, nu avantajeaza niciodata pe marii autori.

India

John Farndon, India, Litera, 2008

O carte care se adreseaza celor care cauta India cotidiana, si nu India exotismului sau a intelepciunii ezoterice.

Un ghid pentru cel care este interesat de India dincolo de aspectul turistic, pagini din care sa inteleaga cateva aspecte generale, un indrumar pentru cei care vor ca mai apoi sa sa cunoasca si sa cerceteze mai intim realitatile acestei tari. Fara mari profunzimi, cartea incearca sa ocoleasca ideile gresite si stereotipurile despre India.

Firmin

Sam Savage, Firmin. Aventurile unei vieti subterane, Polirom, 2009

Firmin este un sobolan din Boston. Un sobolan special, nascut in subsolul unei librarii printre cocoloase de hartie smulse din Finnegans Wake a lui Joyce. Cu o existenta inceputa sub astfel de auspicii deosebite, hranit (la inceput in cel mai pur sens gastronomic) cu literatura de buna calitate, Firmin devine CITITORUL, in tot ce implica scrierea acestui cuvint cu litere mari. Firmin este pe rand Cititorul Model care recepteaza opera literara in sensurile ei depline, dar si cititorul extravagant care se insereaza in biografia autorului sau care utilizeaza textul pentru a-si satisface pornirile onirice pina la cea mai pornografica ipostaza. O carte fascinanta, cu referinte livresti, despre bucuriile si deziluziile lecturii.

FIDEL CASTRO: biografie pe doua voci

Ignacio Ramonet, Fidel Castro: Biografie pe doua voci, Minerva, 2009

Pentru admiratorii lui Fidel care doresc sa rememoreze principalele momente ale carierei acestuia ca revolutionar si conducator al Cubei o carte de citit. Pentru doritorii de biografii cu substanta, titlul este inselator. Ignacio Ramonet este doar un partener ca ridica mingi la fileu pentru Fidel, dand ocazia unei discurs laudativ si autojustificativ al unei cariere. Nimic despre omul Fidel Castro, ci doar despre politica. Poate cea mai suparatoare lipsa a cartii este lipsa oricarei referinte asupra tineretei lui Fidel, nu aflam aproape nimic despre cum un avocat de familie buna ajunge un revoltat gata sa ia cu asalt cazarma Moncada a armatei. Cu atat mai putin ceva despre faptul ca tinarul revolutionar in acea vreme avea si o familie, devenise tata... Si cam in acelasi ton este intreaga carte. Desigur nu te poti astepta de la o carte-interviu ca aceasta sa treaca peste o anume politete fata de interlocutor, si acceptarea stereotipurilor acestuia, dar cartea nu are nici macar incisivitatea din interviului pe care l-a luat Oliver Stone lui Castro, unde in limitele unor intrebari acceptabile pentru interlocutor, Stone reuseste sa duca discutia in punctul in care sa obtina trairi umane de la Fidel Castro si nu doar discursuri justificative.

Abecedarul Japoniei

Moriyama Takashi, Abecedarul Japoniei; trad.: Nicoleta Neagoe, Humanitas, 2010

Imaginea noatra despre Japonia este una sub influenta mitului si exotismului. Sublinierea diferentelor prevaleaza asupra intelegerii reale. Moriyama Takashi, este un japonez care a reusit sa se detaseze in oarecare masura de propria cultura (a trait mult in Franta) si, din perspectva acestei detasari, reuseste sa faca un portret veridic si un pic ironic (mai putin catre Japonia cat spre prejudecatile noastre) al Japoniei contemporane, dar mai ales reuseste sa o faca comprehensibila in termeni familiari sensibilitatii occidentale.

O mie si una de nopti

O mie si una de nopti, trad. Haralambie Gramescu, ed Erc Press, 2009-2010

Deoarece se apropie de final seria de aparitii (cate un volum la 2 saptamani) din O mie si una de nopti nu pot sa nu amintesc aceasta bijuterie. Este prima traducere integrala in limba romana a celebrei colectii de scrieri arabe. Ma feresc sa le spun basme deoarece in realitate este vorba de o carte de intelepciune orientala, intr-o forma literara admirabila. Cine se gandeste la o carte pentru copii se inseala, pentru ca aici este vorba de drama existentei desfasurata intre eros si thanatos care isi gaseste solutia in interventia oarecum deus et machina a lui Allah, asa cum orice drept credincios musulman (si nu numai) trebuie sa o stie si sa aplice in existenta sa cotidiana.

Traducatorul cred ca nu putea gasi un ton mai potrivit, fiind extraordinar efortul de a gasi in limba romana arhaismele sugestive pentru a pastra parfumul acestei minunate scrieri.

Razboiul rece

John Lewis Gaddis, Razboiul rece, Rao, 2009

Asa cum marturiseste autotul de la inceput, este o carte scrisa pentru generatiile care nu au trait razboiul rece, confruntarea dintre cei doi giganti ai politicii internationale din a doua jumatate a sec. al. XX-lea SUA si URSS.

Nu foarte generoasa ca informatie istorica, cartea insista asupra explicarii unor mecanisme fundamentale ale razboiului rece, pentru a explica unor generatii obisnuite cu realitatile politice de astazi, o realitate care poate paraea paradoxala daca nu ai trait-o, confruntarea fara arme dintre doua puteri, care practic ar fi putut sa anihileze lumea.

Citita din aceasta perspectiva, de rescriere a istoriei pentru un consumator actual, cartea este deosebit de utila.

Germanofilii

Lucian Boia, Germanofilii, Humanitas, 2009

Lucian Boia ataca, cu tonul sau binecunoscut ironic, un alt tabu al istoriografiei romanesti, consensul national in ceea ce priveste participarea Romaniei alaturi de Antanta la Primul Razboi Mondial. Desigur este o imagine creata postfactum din motive ideologice, realitatea vremurilor respective dezvaluind o mare varietate de optiuni. Astfel vom gasi printre gemanofili cateva personaje reper in cultura romana Grigore Antipa, Tudor Arghezi, Jean Bart, Martha Bibescu, Fratii Caragiale (Mateiu si Luca), George Cosbuc, Gala Galaction, Dimitrie Gerota, Constantin Giurescu G. Ibrãileanu, Vasile Pârvan, Mihail Sadoveanu, Ioan Slavici , Constantin Stere, Dem. Theodorescu, Nicolae Tonitza, George Topîrceanu. Si pe altii mai putin cunoscuti. Cartea prezinta atat contextul politic si cultural in care s-a manifestat aceasta germanofilie, cat si destinele individuale. Emblematic pentru mentalitatile romanesti ulterior evenimentelor cel mai putin au avut de suferit politicienii germanofili si mai mult intelectualii.

D-Day

Anthony Beevor, D-Day, The Battle for Normandy, Viking, 2009

O carte care doreste sa spuna totul despre unul dintre cele mai importante episoade ale celui de Al Doilea Razboi Mondial, debaracarea aliatilor in Normandia si operatiunile care au urmat pentru strapungerea cordonului de forte germane care blocau armatele aliate in Normandia pina la eliberarea Parisului.( 6 iunie -23 august 1944)

Autorul reuseste sa redea ce a insemnat ca si capacitate logistica aceasta operatiune, precum si cum a fost receptat acest moment istoric de catre participanti. Beevor este cunoscut din cartile sale precedente "Stalingrad" sau "Berlin" pentru o inegalabila capacitate de surprinde esentialul intr-o istorie vie, fara sa faca compromisuri la capitolul acuratete istorica pentru obtinerea efectelor dramatice, si nu se dezminte nici in aceasta carte. Poate, totusi, furat de impresionanta desfasurare de forte reprezentata de eveniment, Beevor uita cateodata de oameni, pierzandu-se in detalii tehnico-militare ale operatiunilor. Un pacat mic pentru o carte mare.

Amintiri si povesti mai deocheate

Neagu Djuvara, Amintiri si povesti mai deocheate, Humanitas, Bucuresti, 2009

Desi, in parte, aceste amintiri au mai facut obiectul publicarii (in "Plai cu boi"), nu se poate rezista farmecul limbii lui Neagu Djuvara, care stie sa trateze cu noblete boiereasca si sarm intelectual subiecte care altfel ar face pagina intai in reviste de scandal. Pina si picanteria e capodopera sub pana lui Neagu Djuvara. Si nu e deloc usor cu astfel de subiecte unde granita dintre vulgar si genialitate este extrem de subtire.

Activistii marunti

Activistii marunti. Istorii de viata, Zoltan Rostas, Antonio Momoc, Ed. Curtea Veche, Bucresti,2007
Pentru cei pasionati de istoria comunismului o carte indispensabila, as spune. Zoltan Rostas a ales un capitol al cercetarii istorice mai putin abordat la noi, istoria orala. Marturiile stranse sub coordonarea sa sunt mai elocvente decat kilometri de arhiva. Cine vrea sa stie cum a fost de fapt comunismul nu va putea sa ajunga la o concluzie fara astfel de cerecatare. Cu atat mai meritorie este si tema aleasa, persoanele care, fara sa fie detinatori efectivi ai puterii comuniste, au fost executantii, cei care au transpus in realitatea concreta comunismul. Fara acestia nu putem vorbi de comunismul real. Sunt persoane aflate pe o scara a statutului foarte diversa, de la simpli agitatori de partid la nivel de intreprindere pina la un membru supleant in Comitetul Central al Partidului Comunist Roman. Sunt cazuri care ilustereaza acel amestec de oportunism, voluntarism, constrangere si atasament la valori care au asigurat functuionarea regimului comunist in Romania timp de 45 de ani, si care explica si mecanisme sociale ale perioadei postcomuniste.

Cronici martiene

Cronici martiene, Ray Bradbury, trad. Mihai Dan Pavelescu, Ed. Leda, Bucuresti, 2009

Pentru amatorii de SF, este o carte de capatai, pe care au sansa sa o gaseasca prin librarii. Bradbury este un autor de SF interiorizat si problematizat. Contactul dintre martieni si pamanteni nu este unul al marii epopei a confruntarii (desi confruntarea nu lipseste), ci ocazia unei reflectii asupra sensului existentei umane. Scrisa sub forma unor scurte povestiri (cronici) treptat se descopera unitatea unui roman important al literaturii universale, care nu te lasa o clipsa sa te plictesesti.

Pielea

Curzio Malaparte, Pielea, Ed. Univers, 2007

E o carte despre Italia din 1943 care tocmai se elibereaza din ocupatia germana si din fascism cu ajutorul aliatilor (in principal americani).
Este o lume care sta sa se nasca unde valorile si-au pierdut sensul iar noile valori inca nu s-au construit. Unde, pentru a supravietui, poporul italian nu mai are altceva de dat decat Pielea.
Malaparte construiste ceea ce as putea numi un realism oniric. Scenele pe care le surprinde le descrie cu un realism grotesc si fascinant incat ansamblul impresiei este de fantasma dintr-o lume imposibila, dar, iata, cat se poate de palpabila. Pentru talentul sau de a fotografia aceasta lume i se pot ierta lui Malaparte cele cateva discursuri ideologizante din carte.