
Daniel Pennac, Domnilor Copii, Ed. Univers, 2007,
Daniel Pennac nu e un ume necunoscut pentru publicul cititor de pe la noi, asa ca m-am azvarlit la aceasta lectura cu un anume entuziasm. Atat timp cat autorul se multumeste sa descrie cu un anume pseudorealism (spun pseudo pentru ca in fapt este o expresie a unei abordari psihologizante) a lumii copilariei celor trei prieteni Igor Laforgue, Joseph Pritsky si Nourdine Kader, pusi in fata unei teme pedeapsa data de profesorul Crastaing, lectura ramane savuroasa si rasplateste cititorul.
Mai apoi insa autorul isi incalca propriul enunt din carte, "imaginatia nu inseamna minciuna", si trece la o poveste, nici macar prea originala, in care copii se tranforma peste noapate in adulti, prilej de reflectie asupra conditiei de adult. Insa, incepand de la acest moment, situatiile si refelectiile implicite au o artificialitate care nu poate scapa cititorului. Finalul cu o meditatie asupra sufletelor impietrite ale adultilor si cu explicatia ca toata povestea a fost pusa la cale ca rezolvare magica a problemelor sentimentale ale mamei lui Igor Laforgue, nu reuseste deloc sa convinga, asa ca in ansamblu, ramai destul de destul de deceptionat.