Este genul de autor de carte de istorie care a reuşit să abordeze acest gen, din ce în ce mai puţin gustat, cu un succes de public greu de egalat fără să facă compromisuri faţă de calitatea ştiinţifică a lucrărilor sale.
Probabil, una din explicaţiile acestui succes, este şi concepţia sa despre istorie. Istoria este în primul rând o creaţie a omului, un rezultat al deciziei indivizilor, care acţionează fiecare la nivelul său, şi Beevor nu ignoră pe nimeni de la cei mai potenţi conducători până la decizia indivudului obişnuit. Astfel că istoria apare ca o dramă în care se confruntă voinţe şi caractere, iar o astfel de prezentare a istoriei nu poate fi decât pasionantă atunci cînd întâlneşte şi un talent scriitoricesc cum este cel al lui Antony Beevor.
Nu trebuie însă să se înţeleagă că se face rabat la calitatea ştiinţifică. Deşi analiza istorică se face într-o serie de planuri care conerg spre acest dramatism nicmic nu este inventat. Analiza riguroasă a cadrului istoric, a ceea ce numim elemente de istorie lungă, nu lipseşte.
În ce priveşte evenimentul asupra căruia se apleacă cercetarea nu trebuie uitat că el este, mai ales pentru un cititor din România, un domeniu aproape necunoscut. Războiul civil din Spania în perioada comunistă era invocat dar exclusiv la un nivel de generalităţi propagandistice. Un alt mod de a lua contact cu evenimentul era literatura (în primul rând Hemingway) de unde o imagine romantică. Dar nici o monografie serioasă nu a fost disponibilă.
Cea mai importantă observaţie a lui Beevor este că Războiul civil din Spania este un caz puţin obişnuit pentru istoriografie, în care istoria acestui război, spre deosebire de ceea ce se întâmplă deobicei, a fost scrisă de către învinşi. Acest lucru a fost posibil în condiţiile particulare în care, dreapta condusă de Franco, deşi victoriaoasă în războiul civil, pe plan internaţional, prin asocierea sa cu tabăra puterilor Axei, a cunoscut o respingere mediatică.
Astfel avem o istorie a Războiului civil din Spania văzută ca o înfruntare în care republicanii apar ca nişte eroi romantici care numai datorită unui context istoric inexorabil i-a făcut să piardă. Astfel pentru înfrângere sunt vinovaţi întotdeauna alţii, în primul rând puterile Axei (Franco este doar o marionetă a unei intervenţii fasciste cu mijloace materiale şi umane covârşitoare), apoi puterile vestice care în miopia lor nu au făcut nimic împotriva acestei intervenţii, şi poate, în unele lucrări mai „curajoase”, trădarea lui Stalin care nu ar fi fost până la urmă un internaţionalist adevărat.
Beevor demontează toate aceste mituri, fără a cruţa nici miturile fondatoare ale franschismului (salvarea Spaniei de comunism, Franco investit cu voinţa unei Spanii profund catolice).
Astfel, diferenţa marcantă între tabăra dreptei conservatoare şi republicani a fost în primul rând priceperea lui Franco de a se impune ca un lider necontestat şi suficienta inteligenţă politică pe termen lung a celorlalţi lideri de dreapta de a se ralia în jurul lui Franco, fără defecţiuni majore. Beevor urmăreşte evoluţia lui Franco care dintr-un general respectat şi cunoscut, dar fără a se bucura de charismă şi vreo recunoaştere specială, care la data insurecţiei armatei împotriva republicii poate fi privit cel mult ca un prim între egali între ceilalţi generali insurgenţi, devine într-un termen foarte scurt un dictator autoritar şi necontestat. Astfel a fost asigurată, o unitate de comandă politică şi militară, care a asigurat victoria. De cealaltă parte, Spania republicană, a fost susţinută mai ales de acea Spanie a autonomiilor şi regionalismelor, în mod inevitabil supusă unor forţe centrifuge, şi chiar conflictelor interne. Nici chiar atunci când consilierii societici şi antenele NKVD-ului au încercat să impună supremaţia partidului comunist nu se poate vorbi de aceeaşi unitate de comandă politică şi militară ca în cazul dreptei.
Pe plan militar, departe de a fi un război romantic care să valorizeze acţiunea indivisuală, războiul civil din Spania a fost un imens carnagiu purtat după toate regulile războilui tipic primului război mondial cu atacuri în masă şi în linie care au condus la pierederi de vieţi omeneşti foarte mari proporţio0nal la numărul de combatanţi. Dacă unele inovaţii în purtarea războiului s-au făcut simţite acestea s-au văzut doar în tabăra franchistă care a experimentat străpungerile de front bazate pe concentrări punctuale însoţite de cooperare cu atacurile aeriene şi a utilizat tactici specifice guerillei pe care le stăpâneau trupele aduse din Marocul spaniol. De cealaltă parte generalii republicani au acţionat cu o lipsă de ingeniozitate militară flagrantă, irosind toate resursele republicanilor în atacuri în linie soldate cu pierederi de oameni şi material imense dar cu câştiguri tactice şi strategice minore sau chiar inexistente. Ca notă, Republica nu s-a aflat într-o totală inferioritate ca dotare militară aşa cum în general s-a vehiculat, de exemplu a fost superioară ca dotare la capitolul blindate, însă acestea au fost atît de neinspirat folosite încât acest avantaj a fost anulat.
Pe ansamblu, deşi sprijinul extern nu este un factor de neglijat, cauzele rezultatului războiului civil, cu victoria dreptei conduse de Franco, trebuie căutate în primul rând în plan intern.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu