Domnilor copii

Daniel Pennac, Domnilor Copii, Ed. Univers, 2007,

Daniel Pennac nu e un ume necunoscut pentru publicul cititor de pe la noi, asa ca m-am azvarlit la aceasta lectura cu un anume entuziasm. Atat timp cat autorul se multumeste sa descrie cu un anume pseudorealism (spun pseudo pentru ca in fapt este o expresie a unei abordari psihologizante) a lumii copilariei celor trei prieteni Igor Laforgue, Joseph Pritsky si Nourdine Kader, pusi in fata unei teme pedeapsa data de profesorul Crastaing, lectura ramane savuroasa si rasplateste cititorul.

Mai apoi insa autorul isi incalca propriul enunt din carte, "imaginatia nu inseamna minciuna", si trece la o poveste, nici macar prea originala, in care copii se tranforma peste noapate in adulti, prilej de reflectie asupra conditiei de adult. Insa, incepand de la acest moment, situatiile si refelectiile implicite au o artificialitate care nu poate scapa cititorului. Finalul cu o meditatie asupra sufletelor impietrite ale adultilor si cu explicatia ca toata povestea a fost pusa la cale ca rezolvare magica a problemelor sentimentale ale mamei lui Igor Laforgue, nu reuseste deloc sa convinga, asa ca in ansamblu, ramai destul de destul de deceptionat.

Devalmasia valaha

Bogdan Bucur,Devalmasia Valaha(1716-1828). O istorie anarhica a spatiului romanesc, ED. Paralela 45, Pitesti, 2008

Acum cand nelinistile tranzitiei ridica semne de intrebare privind posibilitatile modernizarii in spatiul romanesc, o carte despre sec. al XVIII-lea romanesc, vazut ca o perioada de trecere spre modernitate, este un studiu folositor, ca abordarea antropologica a unei problematici actuale.

Bogdan Bucur defineste sec. al XVIII-lea romanesc ca perioada dintre 1716, inceputul domniilor fanariote, si 1828 ocupatia ruseasca si pacea de la Adrianopole care a zdruncinat puternic statutul principatelor romane de parte a sistemului de putere otoman. O alegere corecta as spune, dar din pacate autorul nu se straduieste sa asgumenteze prea mult in acest sens.

Autorul observa aceasta perioada ca epoca in sine, fiind mai putin preocupat de a sublinia tendintele modernitatii, desi nu uita sa le aminteasca atunci cand e cazul, cat mai les a descrie Valahia (in primul rand asupra ei se apleaca) ca un spatiu exotic intr-o Europa care deja isi gaseste drumul modernitatii. Probabil acesta este principalul minus al cartii dar si principala calitate a cartii. Intr-un anume sens autorul rateaza ocazia de a da unitate studiului sau printr-o abordare sistematica a unor curente, linii de forta ale perioadei. Pe de alta parte, de ce sa cautam sensuri intr-o perioada a istoriei care are farmecul sau propriu, caracterul sau distinct, cu bunele si relele pe care le putem contabiliza.

Altfel, nu putem sa ignoram dovezi ale constantei naravurilor romanilor, precum predispozitia pentru luxul afisat mai ales in mijloace de transport, la 1700 erau calestile extravagante, in anul 2000 automobilele produse de cele mai luxoase firme, dispretul total pentru spatiul public, pofta de capatuiala a autoritatilor, care altfel sunt total dezinteresate de sarcinile lor administrative.

Peripetiile bunului parinte Mockinpott

Hisashi Inoue, Peripetiile bunului parinte Mockinpott, traducere Emil Eugen Pop, Ed. Univers Bucuresti, 2008

Trebuie sa marturisesc de la inceput ca demult nu am mai incercat o asa bucurie a lecturii ca in cazul acestei carti. Un roman care inevitabil duce cu gandul la inventivitatea narativa si umorul unui Creanga.

Eroii lui Hisashi Inoue sunt ceva mai maturi decat cei din Amintiri din copilarie, sunt trei studenti saraci din Tokio, un Tokio la putini ani dupa cel de al doilea razboi mondial. Cei trei, in incercarile lor de a depasi permanentele probleme materiale, trec din nazdravanie in nazdravanie, din catastrofa la alta catastrofa, fiind mereu salvati de un profesor apartinand unui ordin monahal catolic, parintele Mockinpott.

Hisashi Inoue stie sa dea acestor intamplari dimensiuni epopeice, umorul situatiilor este debordant, personajele se definesc in tuse ferme, fara compromisuri si fara referinte la moralitate.

Daca adolescentul Holden Caulfield din "De veghe in lanul de secara" a lui Salinger traia drama maturizarii, a alegerilor si responsabilitatii, Hisashi Inoue nu-si propune sa mediteze asupra existentei, ci ca in farsele din teatrul comic japonez, tinerii sai eroi nu propun decat o evadare dintr-o lume, care sub presiunea conformismului, nu lasa prea mult de ales.

China - o istorie

John Keay, China - a history, HARPER COLLINS PUBLISHERS, 2008

China este un subiect care trezeste un interes indiscutabil, atat din prisma unui prezent dinamic cat si din punctul de vedere al unui trecut fabulos si exotic pentru privitorul european/occidental.

Cu toate acestea, in Romania cartile despre istoria Chinei lipsesc. Doar carti de popularizare care sunt axate pe cateva aspecte exotice, sau carti care privest numai unele momente ale istoriri Chinei.

Cartea lui John Keay, posibil de procurat si in librariile din Bucuresti, umple acest gol. O lucrare temeinic construita care poate calauzi cititorul in descoperirea istoriei Chinei. Sigur a aborda intr-o singura carte intrega istorie a Chinei este o incercare care presupune si compromisuri, si inevitabil autorul trebuie sa strabata unele epoci cu o anumita superficialitate. Dar niciodata cititorul nu va simti ca ceva din ceea ce este esential nu a fost spus.

Pe de alta parte, cartea incearca sa pastreze un echilibru extrem de delicat intre doua categorii de abordari extreme. Exista o perspectiva occidentala care ignora in mare masura mecanismele interne ale Chinei. Pe de alta parte este istoria mitic-mistificata a liniei principale de istorici chinezi (si autorul abordeaza problematica lungii traditii chinezesti a mistificarii istoriei) care favorizeaza imeginea unei istorii chinezesti unitare, o lunga succesiune de dinastii, in care unitatea si centralismul reprezinta o finalitate ineluctabila.

Keay nu uita nicio clipa sa sublinieze ca multe din unitatile de masura si periodizarile caracteristice istoriei occidentale sunt in mare masura inoperante pentru istoria Chinei, care are o logica proprie, de lume in sine.

Pe de alta parte demonstreaza ca diversitatea caracterizeaza in mai mare masura China decat o imagine de monolit. Mai mult perioadele din istoria Chinei in care diversitatea s-a putut manisfesta mai apasat au fost poate si momentele cele mai stralucite pentru cultura chineza.

Paris dupa eliberare

Antony Beevor, Artemis Cooper, Paris after the Liberation: 1944 -1949, Penguin Books Ltd., 2007.

Cunoscand alte lucrari ale lui Beevor, precum 'Stalingrad' sau 'Berlin', nu poti sa nu remarci ca este mai pasionant si mai interesant sa descrii razboiul decat sa povestesti despre pace si revenire la normalitate. Cei obisnuiti cu marile desfasurari dramatice din cartile lui Beevor mai sus amintite vor resimti o usoara dezamagire in aceasta fresca a unui Paris care cauta sa-si regaseasca identiatea si normalitatea dupa experienta unui razboi care a zguduit valorile societatii franceze, al doilea razboi mondial.
Si totusi eroii nu lipsesc. In primul rand de Gaulle care cu credinta sa in destinul Frantei, face ca o Franta care in 1944 nu mai exista practic ca entitate politica sa revina in cercul marilor puteri. Adversarii pentru marii oameni ai momentului insa nu mai sunt armate si divizii, ci frigul, foamea populatiei pe care o conduc, meschinaria care ii inconjoara si tinde sa conduca la esec intiativele valoroase.

Parisul nu ar fi el insusi daca nu ar promova si alt tip de eroi, artisti si literati. Jean-Paul Sartre, Simone de Beauvoir, Camus, Picasso, André Malraux, Gertrude Stein, Samuel Beckett sunt poate mai mult decat politicienii eroii unui Paris eliberat.

In fine este o carte care trezeste un interes aparte pentru cititorii care au avut ocazia sa ia parte ca experienta personala la astfel de momente in care practic se recreza lumea, experienta de care au avut parte si romanii dupa 1989.

Tovarase de drum

Radu Pavel Gheo, Dan Lungu, Tovarase de drum. Experienta feminina in comunism, Polirom, 2008

In mod sigur orice marturie privind dimensiunea (in)umana a experientei de viata in regimul comunism este utila. Un demers publicistic in acest sens nu paote decat sa fie laudat.

Totusi nu pot sa nu remarc scaderile acestei carti. Desi prin titlu ni se promite o carte despre experienat feminina in comunism cartea are ambitii mult mai restranse, si o precizare ar fi necesara: este vorba de exeperienat femeii intelectuale in comunism.

De la aceasta precizare pornesc si celelalte probleme ale cartii. Intelectualul are tendinta fireasca sa literaturizeze, sa idealizeze, sa generalizeze si, de ce, sa mistifice (in sens pozitiv) experienta autentica. Autorii ignora cu desavarsire acest lucru, si in lipsa oricarei metode a acestora de a provoca o destainuire autentica, trebuie sa ne multumim in final mai ales cu niste pagini de literatura feminina despre comunism si cu prea putine marturii care pot fi retinute ca istorii orale utilizabile pentru o istiorie a comunismului.

Cu inima smulsa din piept

Radu Paraschivescu, Cu inima smulsa din piept, Humanitas, Bucuresti, 2008

Pentru ca si pe meleagurile noastre nasc oamni, ba chiar si scriitori, am incercat sa vad ce se mai scrie astazi.

Din pacate alegerea mea si anume cartea lui Radu Paraschivescu "Cu inima smulsa din piept" nu a fost cea mai fericita.

Este o carte despre care daca nu as fi avut acel ultim capitol explicativ in care autorul se straduie sa ne impresioneze cu dragostea nemuritoare si tragica a regelui Pedro pentru Ines nu cred ca as fi reusit sa va povestesc care este subiectul cartii. E ca la tablourile facute fara talent, unde lipsa de talent e ascunsa sub explicatia ca e arta modernista (sau chiar postmodernista) si de aceea publicul nu intelege mesajul, astfel ca se pune langa tablou o eticheta lunga explicativa, deh, poate o intelege cineva ceva.

Pentru ca un numar de pasaje pornografice si niste intrigi de culise politico-istorice descrise cam plicticos si previzibil nu fac deloc un roman de dragoste.

Pe ansamblu scriitura face impresie de exercitiu de cenaclu literar de scoala unde participantii sunt pusi sa scrie ceva pe o tema data, de cele mai multe ori o drama luata de la rubricile de "fapt divers" de prin ziare. Majoritatea participantilor isi dau repede seama ca intre scrierile lor si literatura e cale lunga si se apuca de altceva. Cativa nu isi dau seama si se fac scriitori de romane gen "Cu inima smulsa din piept".

Aliatul uitat al lui Hitler - Antonescu

Dennis Deletant, Aliatul uitat al lui Hitler.Ion Antonescu si regimulsau (1940-1944), trad Delia Razdolescu, Humanitas, 2008

O carte cu un titlu inseltor. In fapt veti gasi foarte putine lucruri despre regimul Antonescu si politica sa, cartea fiind in fapt o trecere in revista a suferintelor populatiei evreiesti (cu unele referiri si la situatia tiganilor) din Romania in timpul regimului Antonescu.

Cartea strange marturii zguduitoare despre crimele, ororile si persecutiile pe care le-au suferit evreii din Romania in timpul celui de al doilea razboi mondial de care se face responsabil regimul antonescian.

Dennis Deletant face diferentierile necesare, subliniaza ca in Romania nu a fost aplicata niciodata solutia finala ca in teritoriile stapanite de Germania la acel moment istoric, dar aceasta nu a scutit pe evreii din Romania de a suferi numeroase discriminari si abuzuri care au mers in multe situatii pina la crima.

Fara a fi unul dintre apologetii lui Antonescu care iau apararea acestuia si neaga responsabilitatea fata de ce s-a intamplat evreilor din Romania si drama lor, cartea imi lasa totusi impresia de scriere istorica partiala si partinitoare.

Cartea se preocupa prea putin de explicatiile fenomenului anitsemit din Romania de la anul 1940. Explicatiile, desigur, nu disculpa, dar o opera istorica pentru a merita pe deplin acest titlu, trebuie sa fie mai mult decat o insiruire de fapte, si sa ofere o ratiune fiecarui fenomen suspus dezbaterii. Mai ales ca aceasta carte nu este una care isi propune sa dezvaluie documente sau fapte inedite, caz in care aprecierile critice sunt lasate pe seama altor autori. De aici impresia neplacuta ca este nu o carte de istorie, ci un document acuzator.

Chiar si atunci cand sunt date unele explicatii se depune un efort de a fi minimalizate, uneori dupa o sofistica foarte subtire, parca ne-am afla la un proces in care argumentele celeilalte parti trebuie minimalizate.

Ca exemplu, o explicatie a tratamentului dur (chiar criminal) a evreilor din Basarabia, care au fost cel mai greu loviti de masurile de represiune ale regimului Antonescu, a fost atitudinea acestora in timpul retragerii armatei romane dupa ultimatumul sovietic din 1940, cand au atacat trupele romane in retragere, salutind instalarea puterii sovietice. S-a spus ca masurile de represiune impotriva evreilor din Basarabia, dupa recucerirea provinciei in 1941, au fost luate ca masura de siguranta fata de aceasta populatie care se dovedise ostila. Autorul incearca sa minimalizeze acest argument spunind ca in timpul stapinirii sovietice in Basarabia din 1940-1941majoritatea comisarilor politici au fost totusi romani. Argumentul este strain discutiei si evident sofistic. Desigur ca majoritatea cadrelor politice au fost romanesti, romanii erau majoritari, si sovieticii au recrutat acele persoane oportuniste sau chiar convinse de ideologia sovietica inevitabil si din populatia romaneasca. Aceasta nu inlatura in nici un fel constatarea ca cei care au atacat trupele romane in retragere au fost din cadrul populatiei minoritare din Basarabia.

Astfel ca o istorie echilibrata a regimului Antonescu asteapta sa fie scrisa.

Garda de corp a lui Hitler

Rochus Misch (marturie culeasa de Nicolas Bourcier), Am fost garda de corp a lui Hitler 1940-1945, traducere Ion Doru Brana, Meteor Pres, Bucuresti, 2007.

In ciuda titlului potrivit in mai mare masura unui articol senzational dintr-o gazeta, in carte nu veti descoperi secrete senzationale despre Hitler si politica celui de al Treilea Reich. Introducerea facuta de Nicolas Bourcier este o lectura obligatorie pentru ca, mai apoi sa nu fiti tentati sa aruncati cartea.

Rochus Misch, fosta garda de corp a lui Hitler, desi a fost aproape de cercul puterii care a condus Germania nazista in razboi, nu este un participant, ba chiar nici macar un spectator privilegiat la tot ce insemna decizie in cercurile hitleriste.

Marturia sa este povestea exemplara a individului obisnuit german care a trait si si-a construit o cariera pe fondul regimului politic nazist din Germania. Un amestec de oportunism, supunere oarba si autoamagire.

Dincolo de cele cateva amanunte relevante pentru atmosfera din jurul lui Hitler, mult mai importanta este demontarea unui mecanism prin care individul accepta si chiar coopereaza entuziast cu un regim care este in fond detestabil.

Cartea este in primul rand un moment de reflectie privind pe toti cei care sub scuza ca doar si-au facut datoria de fiecare zi, in fond au colaborat activ cu cele mai odioase regimuri politice.

Cavalerii teutoni

Henryk Sienkiewicz, Cavalerii teutoni, Corint, Bucuresti, 2007.

Deoarece la vremea lecturilor obligatorii nu am gasit din Sienkiewicz decat pe "Quo Vadis" si "Prin foc si sabie" si pentru ca niciodata nu e timpul trecut pentru a redescoperi pe marii clasici, nu am rezistat tentatiei de a lectura aceasta editie noua, oferita intr-un format elegat de editura Corint, a "Cavalerilor teutoni".

Nu poate decat sa vrajeasca stilul homeric in care sunt prezentate faptele de vitejie ale cavalerilor polonezi in confruntarea lor cu teutonii. Printii sunt intelepti, cavalerii viteji, domnitele frumoase si virtuoase, dusmanii detestabili, finalul previzibil, polonezii infragand puterea teutonilor in marea batalie de la Grunwald din 1410, asa cum ne spun si faptele istorice. Dar cata pasiune exista in toate aceste lucruri. Cat farmec are fiecare scena de lupta. Cum se simte frigul din scenele de iarna poloneza descrise de Sienkiewicz.

Nu poti sa nu te duci cu gandul la romanele lui Sadoveanu, mai putin talentul lui Sadoveanu de a descrie ospetele moldovenesti (deh, suntem un popor gurmand).

In concluzie, aventura, capa si spada, totul in cea mai buna expresie literara.

Al doilea razboi mondial in imagini

Flavio Floriani, Istoria ilustrata a celuide al doilea razboi mondial, Ed Rao Books, Bucuresti, 2008

Desigur aceasta istorie a celui de al doilea razboi mondial nu va aduce cititorilor pasionati de istorie informatii sau interpretari inedite despre eveniment. Uneori lipsa de nuanta a autotului asupra unor evenimente, mai ales despre cele care se petrec in afara fronturilor principale de razboi, poate fi chiar suparatoare.

Totusi si aceasta carte, ca si celelate carti din seria de istorie ilustrata, merita un loc pe raftul dumneavoastra pentru ca imaginile pe care le contine cartea sunt extrem de sugestive si incearca sa te faca sa intelegi cum au luptat si trait oamenii in timpul celui de al doilea razboi mondial. O imagine face cat o mie de cuvinte, nu-i asa?

Românul . O autobiografie sexuală

Bruce Benderson, Românul. O autobiografie sexuală,trad. Alexandra Mustăţea, ed. Trei, Bucureşti, 2008

O carte care reţine atenţia prin subiectul său. Da, este o carte despre experienţa unui american în România.

Trebuie spus că este o carte scrisă după toate tiparele romanului despre ţinuturi exotice (nicio comparaţie cu romanele de aventuri erotice în Thailanda nu este prea forţată). Străinul occidental face cunoştinţă cu un tărâm exotic şi cu o cultură stranie prin intermediul unei experienţe erotice (de această dată una homoerotică), îmbinând experienţe din istoria personală cu paralelismele cu o istorie a tărâmului în care încearcă să se integreze dar care în acelaşi timp îl respinge.

Un roman care este de citit atât pentru satisfacerea unei curiozităţi asupra faptului cum ne văd străinii dincolo de declaraţii politicoase, sau exagerări mediatice, cât şi prin faptul că autorul, deşi nu se abate prea mult de la clişeele romanului cu aventuri exotice, stăpâneşte bine arta scriiturii, iar cele aproape 500 de pagini ale cărţii vor constitui o lectură agreabilă.

Occidentul

Lucian Boia, Occidentul,O interpretare istorica, Humanitas, Bucuresti, 2007.

Cartea lui Lucian Boia, Occidentul,O interpretare istorica, in fapt o traducere dupa o editie franceza, vine sa contribuie la o dezbatere mai veche istoriografica, si anume de ce ceea ce numim astazi Occidentul a dobandit suprematia asupra lumii ca bogatie, tehnologie, cultura, putere politica.

Cartea nu este si nu isi propune sa fie o abordarea exhaustiva asupra acestei probleme. Astfel de opere istorice de mare amploare s-au facut, sa amintim doar opera lui Fernand Braudel, la care si Lucian Boia trimite de mai multe ori, dar nu sa concureze cu astfel de opere si-a propus autorul.

Atunci care este noutatea abordarii lui Lucian Boia?

Dezbaterea asupra radacinilor istorice ale succesului occidentului in raport cu lumea este intrata intr-un anume impas, determinat tocmai de corectitudinea politica a multiculturalismului de inceput de secol XXI, in care trebuie subliniate contributiile materiale, stiintifice, culturale ale tuturor culturilor lumii. La aceasta se adauga sentimentele de vinovatie ale unui Occident care, pe langa succesele sale, are de achitat nota de plata, cel putin morala, a abuzurilor sale care au insotit aceste succese. Pina si euforia de dupa caderea comunismului a mai palit in fata problemelor mondializarii

Cum remarca Lucian Boia notiunea de Occident este o notiune cu geometrie variabila, care in cursul istoriei a cunoscut, geografic vorbind, fluxuri si refluxuri. Tocmai aceasta realitate aduce in dezbaterea istoriografica forte proaspete si o atitudine noua, cea a noilor occidentali. Pentru ca tarile eliberate de comunism, mai usor sau cu mai multe probleme de parcurs, au adopatat fara rezerve majore identitatea occidentalului. O identitate asumata constient si de Lucian Boia, si care este ,paradoxal, dar perfect explicabil, eliberata de corectitudinile politice si sentimentele de vinovatie ale mai vechiului oocident, caci desigur nu ne simtim vinovati aici in estul Europei de abuzurile colonizarii, iar experimentele culturale paralele si divergente cu modelul occidental (a se vedea comunismul) sunt recente si nu lasa loc relativizarilor.

De pe aceata pozitie, asumata, Lucian Boia demonstreaza ca singurul model de civilizatie care a cunoscut succesul in termeni cuantificabili, este modelul occidental. Chiar si modelele de succes de pe alte meridiane decat spatiul geografic strict al occidentului, sunt determinate de asimilarea cu succes a modelului de civilizatie occidental. Un exemplu cat se poate relevant este tocmai Europa Centrala si de Est care geografic si rasial este atat de aproape de occident, dar cu conditii istorice atat de diferite si care a pendulat intre preluarea modelului de civilizatie occidental si abandonarea acestuia.

Lucian Boia, fara sa ignore limitele acestui model de civilizatie, este un aparator al civilizatiei occidentale si ii sustine suprematia cu dovezi greu de inlaturat. Celelalte civilizatii au inca mult de dovedit pentru a avea vreo sansa sa se compare cu realizarile Occidentului.

Forme de represiune in regimurile comuniste

cooordonatori Cosmin Budeanca, Florentin Olteanu, Forme de represiune in regimurile comuniste, Polirom, Iasi, 2008,

Despre legatura dintre dictaturile comuniste si represiunea salbatica impotriva propriilor cetateni niciodata nu se poate considera ca s-a spus totul.

Cartea de fata aduna o serie de contributii care au fost prezentate la simpozionul "Forme de represiune in regimurile comuniste" tinut inperioada 12-14 iulie2007 la Sambata de Sus.

Sunt abordate sub cele mai diverse ipostaze mecanismele de exercitare a violentei fizice si psihice prin care regimul comunist din Romania a inteles sa asigure obedienta romanilor fata de acest regim politic detestat. Se regsesc, de asemena, contributii extrem de interesante legate de represiunea comunista in Basarabia, precum si in Bulgaria, care pare sa fi cunoscut una dintre cele mai violente campanii de anihilare fizica cvasitotala a elitelor in perioada de preluare a puterii de catre comunisti. De altfel, nu pot sa nu surprind propriul refuz al ratiunii de a face vreo clasificare al gradului de violenta pe care le-au exercitat regimurile comuniste in diversele tari din Europa de Est, atunci cand statisticile pe care se pot baza astfel de clasificari reprezinta in fapt suferinta umana incomensurabila.

Mi-au atras atentia articole precum cel al lui Mihai Burcea "Marea Adunare Nationala, girantul CC al PCR" care cuprinde o foarte interesanta analiza institutionala a regimului comunist din Romania,sau al lui Andrei Burcea "Profilul reeducatorului. Biografia lui Gheorghe Craciun" personajul fiind o figura principala printre tortionarii de la penitenciarul Aiud.

Cu articolul "Preotii fagaraseni in atentia Securitatii" Adrian Nicolae Petcu realizeaza un tablou extins al unei opozitii, nu intotdeauna foarte spectaculoasa, dar extrem de activa si larg sustinuta fata de regimul comunist in aceasta regiune istorica a Romaniei.

O imagine a modului in care erau mistificate realitatile problematicii libertatii religioase de catre regimul comunist din Romania, precum si o anumita doza de acceptare a acestei mistificari de catre factorii politici din "lumea libera" este redata de articolul "Problema libertatii religioase in relatiile romano -americane. Studiu de caz: vizita congresmenilor Cristopher Smith, Frank Wolf si Tony Hall in Romania" de Denisa Florentina Bodeanu.

Foarte realist si profund studiul "Identitati etno-culturale la este de Prut in contextul regimului totalitar comunist sovietic" de Lidia Prisac care, dincolo de inevitabilele pasiuni in problema nationala si relatia cu romanii de dincolo de Prut, vine sa explice realitati prezente oarecum deconcertante pentru un observator superficial.

Cartea cu himere

***, Cartea cu himere, ED. Univers, Bucuresti 2008, 398 p

Desigur ca mai toti am auzit de Doctorul Jekyll si dl. Hyde. Dar oare cati dintre noi au citit nuvela care a facut celebre aceste personaje?

Pentru cei care au ignorat pina acum capodoperele literaturii fantastice (trebuie sa recunosc ca sunt si eu printre ei) Colectiile Cotidianul pun la dispozitie o antologie de 19 autori celebri, care au abordat acest gen, sub genericul "Cartea cu himere". Si va asigur ca este vorba numai de autori de prima mina, si de capodopere ale genului.

"Ciudatul caz al doctorului Jekyll si al domnului Hyde" este, si probabil multi ignoram acest lucru, o opera a lui Robert Louis Stevenson pe care cei mai multi dintre noi il cunoastem ca autor al "Comorii din insula".

Alaturi va veti putea delecta cu atmosfera macabra din "Mos Ene" a lui E.T.A Hoffman. Sau veti fi surprinsi cat de modern poate fi Voltaire cu "Micromegas".Iar daca vi se va parea totul prea macabru, aveti ocazia sa va amuzati cu parodia unei povesti cu fantome, "Fantoma din Canterville" semnata de Oscar Wilde. Iar cei pasionati de semiotica si posibilitatile interpretarii nelimitate se vor rasfata cu aventura stranie a lui Gregor Samsa, cel care se trezeste dimineata transformat in gandac in "Metamorfoza" lui Kafka.

Enumerarea unora din ceilalti autori cuprinsi in antologie, Balzac, Prosper Merimee, Allan Poe, Gogol, Dickens, de L'Isle, Jerome K. Jerome, Kipling, va va convinge desigur ca este vorba de o carte ce nu trebuie ratata.

Escadrila alba

Daniel Focsa, Escadrila alba. O istorie subiectiva, Vremea, Bucuresti, 2008, 136 pagini

Intr-o lume dominata de eroi produsi in serie de fabricile de iluzii de la Hollywood, iata o carte care ne aminteste ca realitatea bate filmul, si ca au trait eroi senzationali printre noi. Printre noi, adica chiar in Romania,o tara, care de ce sa nu recunoastem, nu pare la prima vedere sa fie destinata faptelor extraordinare.

Daniel Focsa ne aminteste ca in al doilea razboi mondial in Armata Romana a activat o escadrila compusa numai din femei, escadrila destinata sa indeplineasca misiuni in special sanitare, in conditii de front unde plana permanent pericolul a te intalni cu avioane inamice.

Mariana Dragescu, Nadia Russo-Bossie, Stela Hutan-Palade sunt numele unor femei aviator cu destine exemplare, chiar si prin ceea ce a urmat anilor gloriosi ai razboiului, prin faptul ca au avut de suferit cel putin suspiciunea regimului comunist instalat dupa 1945, daca nu chiar persecutia directa.

Cartea este un semnal asupra unor fapte si personaje cu totul remarcabile, fara a fi insa si un studiu istoric aprofundat. O carte care sa dezvaluie cum au acces in conditiile primei jumatati a secolului XX aceste temerare femei la calitatea de pilot in armata, (era oare o societate mult mai deschisa decat ne imaginam, sau se datoreaza totul unui destin personal de exceptie), care a fost experienta lor extrem de personala in calitate de femeie pilot in armata dincolo de anecdotica sumara, este o carte care urmeaza sa se scrie.

Cartea are insa un farmec deosebit prin multitudinea de fotografii de epoca care o ilustreaza si care aduce cititorului imaginea unei lumi, care, iata, a produs astfel de eroi.

Caligula

Caligula, Anthony A. Barrett, All, Bucuresti,2008.

Anthony A. Barrett este profesor de istorie si arheologie romana la University of British Columbia din Vancouver.

Cu echidistanta si metodic se incearca sa se distinga ce este mit si realitate in istoria acestui personaj controversat al istoriei, a carui imagine genarala este aceea a cruzimii dezlantuite, o imagine atat de negativa incat doar si mai faimosul Nero o intrece.

Istoricul nu poate sa nu remarce ca la scara istoriei domnia lui Caligula in fruntea Imperiului Roman a fost scurta 37-41 d. C. si ca informatiile sunt neconcludente.

Imaginea sa extrem de ingrosata fata de importanta reala a domniei sale este data de contextul extrem de particula: este primul imparata roman care sfarseste asasinat.

Astfel ca urmasii sai au avut un dublu scop in construirea imaginii acestui imparat: sa justifice asasinatul dar in acelasi timp sa nu afecteze ideea imperiala.

Astfel ca intreaga propaganda imperiala s-a straduit sa construiasca o imagine cat mai negativa acestui imparat pentru a arata ca nemultumirile supusilor nu provin din sistemul imeprial (sistemul imperial a facut de fapt posibile excesele lui Caligula) ci sunt doar expresia unui imparat bolnav mintal.

Se poate spune: Caligula a fost produsul unui sistem de putere, nici mai bun nici mai rau decat alti imparati, poate suficient de nedibaci in a-si conserva domnia.

Totusi nu putem sa nu remarcam anecdota retinuta de istorie cu Domitius Afer care acuzat de imparatul Caligula in Senat si-a construit apararea laudand calitatatea discursului acuzator al imparatului. O astfel de pervertire a constiintei si ratiunii este tipica unui regim de teroare, si oricate circumstante si explicatii vom gasi actiunilor lui Caligula, probabil contemporanii au avut destule motive sa se planga de acesta.

Arheologia terorii

Vladimir Tismăneanu, Arheologia terorii, ed. a III-a, Curtea Veche, Bucureşti, 2008

Probabil că cel mai bine comunismul românesc poate fi descris de o butadă reluată de mai multe ori în cartea sa de Vladimir Tismăneanu, butadă rostită în 1946, ce vine de la un important personaj al comunismului românesc, Belu Zilber, care ulterior a fost şi el epurat din partid : „Socialismul în România va purta pecetea geniilor combinate ale lui Iosif Visarionovici Stalin şi Ion Luca Caragiale.”

Autorul în efortul său de a descoperi specificul regimului comunist din România insistă asupra acestei butade ca fiind poate cea mai reuşită descriere.

Arheologia terorii este o carte scrisă înainte de 1990 când comunismul se afla la putere în România. Acest fapt constituie şi un avantaj dar şi un minus pentru carte.

Ca minus, nu trebuie uitat că la momentul respectiv, anii 80, sursele de documentare asupra istoriei comunismului erau ca şi inexistente, iar regimul comunist o realitate palpabilă, şi de majoritatea populaţiei detestată, astfel că uneori, argumentaţia ştiinţifică este înlocuită de epitetul acuzator.

Contemporaneitate cu regimul comunist este însă şi un mare avantaj pentru carte. Este o istorie vie, care răspundea unei nevoi de raţionalizare a percepţiei unui regim care pentru cei mai mulţi români era sesizat ca un fenomen iraţional, aproape ca o catastrofă naturală. Nici o carte, orcât de savantă şi bine documnetată scrisă astăzi nu va putea să regăsească incisivitatea acestor eseuri scrise în anii 80 de către Vladimir Tismăneanu.

Este o istorie vie şi datorită angajamentului lui Vladimir Tismăneanu pentru acel tip de istorie ca rezultat al voinţei oamenilor, care se constituie din biografii ale unor personaje care au acţionat conştient pentru a construi şi susţine un regim politic care nu a adus decât suferinţă poporului român. O istorie construită doar pe marile forţe impersonale ale istoriei, ar fi mult prea aseptică pentru a putea descrie ce a însemnat în fapt regimul comunist în România. Astzfel că, deşi Tismăneanu nu ignoră deloc aceste elemente de istorie lungă, autorul dă prioritate unei istorii văzurtă ca dramă şi confruntare între personaje care au acţionat conştient şi i-au asumat (sau nu) răspunderea acţiunilor lor.

În fine, pentru cititorul de astăzi deosebit de interesantă, prilej de meditaţie asupra realităţii schimbării ce a survenit după ceea ce convenţional numim revoluţia din decembrie 1989, este capitolul asupra pregătirii venirii la puterea lui Nicu ceauşescu (fiul dictatorului Nicolae Ceauşescu). În aescta descoperim o serie de nume interesante în gruparea care se pregătea să vină la putere alături de Nicu Ceauşescu. Constantin Boştină, Ion Sasu, Tudor Mohora, Octav Cozmâncă sunt nume binecunoscute după 1990.

În concluzie o carte obligatorie pentru cei care vor să descifreze universul regimului comunist în România.

Insurecţia din Varşovia din 1944

Norman Davies, Varşovia. Insurecţia din 1944, Ed. Rao, Bucureşti, 2008

Publicată în aceeaşi colecţie ca şi istoriile lui Antony Beevor, "Stalingrad" şi "Berlin. Căderea", cartea reţine atenţia aşteptându-te la un nivel asemănător al calităţii.

Norman Davies este în mod sigur un istoric care îndrăgeşte cauza poloneză, şi a scris această carte (de altfel extrem de voluninoasă şi în mod sigur presupunând un mare efort) cu multă pasiune.

Pe scurt, amintesc aici că în august 1944 mişcarea poloneză de rizistenţă în faţa ocupaţiei germane a declanşat în Varşovia o insurecţie împotriva ocupantului german, pe fondul apropierii ofensivei sovietice. Speranţele unei conlucrări cu sovieticii însă s-au năruit, sovieticii nu au înaintat suficient de repede pentru a se uni cu forţele insurecţiei poloneze, condiţii în care germanii au putut să o reprime şi apoi să distrugă integral Varşovia. Întârzierea sovieticilor a născut multiple acuzaţii că a fost un gest deliberat din partea acestora, care nu doreau să împartă cu vreo forţă locală conducerea Poloniei postbelice.

Pasiunea lui Norman Davies pentru cauza polonezilor nu este însoţită şi de o ştiinţă a transpunerii acestei drame în aşa fel încât să ne ataşăm ei. Autorul este foarte preocupat de a descrie diversele "trădări" ale cauzei poloneze, bineînţeles în primul rând cea a lui Stalin şi sovieticilor, dar şi a puterilor occidentale, încât povestea în sine a insurecţiei se pierde în acest discurs care adună dovezi peste dovezi ale "trădării".

Autorul se considseră a fi în primul rând un judecător al istoriei din pperspectiva sa post factum, şi rămâne prea puţin loc pentru a descrie ce au trăit în sine bărbaţii şi femeile acelui timp, ce au gândit ei atunci, fără să-i judecâm din perspectiva noastră care are avantajul unei jumătăţi de secol de decantări.

Concluzia apocaliptică precum că insurecţia din Varşovia ar fi însemnat începutul războiului rece este destul de forţată.

Un alt aspect deranjant, mai ales că vine de la un autor care evident iubeşte Polonia şi pe polonezi, este că nu transcrie integral numele peronajelor poloneze, motivând că ele sunt imposibil de reţinut şi pronunţat de către cititor. Trecând peste involuntara insultă adusă inteligenţei cititorilor săi, personajele istorice ale insurecţiei, care ar trebui să umple cartea şi să ne stârnească imaginaţia, se ascund în urma unor abrevieri anodine, fapt care nu serveşte cu nimic (ba chiar dimpotriva) dorinţei autorului de a impresiona cititorul cu eroismul polonezilor în acele momente de cumpănă.

Autorul, totuşi, rămâne cu meritul de a fi pus la dispoziţia publicului universal o monografie despre unul din momentele dramatice ale istoriei unui popor din Europa de Est, fapt mai rar întâlnit, ţinând seama de relativul dezinteres al istoricilor pentru această zonă a Europei. În plus autorul face mai mult decât să descrie insurecţia din Varşovia din 1944 ci şi urmăreşte destinele, foarte sugestive din perspectiva ulterioară, a principalilor participanţi.

Napoleon III cel neiubit

Lucian Boia, Napoleon III cel neiubit, Humanitas, Bucuresti, 2008

Lucian Boia ramane in primul rand un pasionat al istoriei istoriilor. Cunoscut pentru explorarile sale in istoria imaginarului si mentalitatilor, starnind senzatie cu "Istorie si mit in constiinta romaneasca", abordeaza acum o tema care i se potriveste ca o manusa, si anume pe Napoleon al III-lea imparatul Frantei.

Napoleon al III-a este in primul rand un personaj de controversa istorica majora. Aflam, tot de la Lucian Boia, ca nici pina astazi imaginea sa in istoriografia francaza "oficiala" nu este clarificata.

Un astfel de subiect incita pe un autor ca Lucian Boia care scrie mai putin o biografie a imparatului, si mai mult un studiu al acestei controverse istoriografice. Caci in functie de distanta in timp, de abordarile politice ale unui moment sau altul, istoria lui Napoleon al III-lea s-a scris in cele mai divese tonuri, de la detractare absoluta, un politician lipsit de scrupule care a condus Franta la momentul unei catastrofe - infrangerea in fata germanilor la Sedan, pana la adulatie, e drept mai rara, a unui vizionar care a luat-o inaintea timpului sau. Aceasta istorie a istoriilor despre Napoleon al III-lea constituie substanta cartii lui Lucian Boia, si partea cea mai pasionanta.

O alta contributie intresanta a lui Lucian Boia, si de o originalitate de necontestat, este raportul dintre crearea Statului Roman, cu momentul sau culminant 24 ianuarie 1859, si politica lui Napoleon al III-lea. Astfel crearea Statului Roman este analizata din perspectiva de proiect al lui Napoleon al III -lea, si mai ales plecand de la constatarea ca acest proiect a fost ,poate, unicul care se apropie de o reusita integrala a controversatului imparat. In consecinta, daca Napoleon al III-lea este un personaj care si-a "castigat" o posteritate indoielnica la el acasa, in mod explicabil, dar intrigant fata de ciudateniile istoriei, se bucura de admiratia constanta in randul unui popor indepartat, a romanilor.

Razboiul civil din Spania

Antony Beevor este un autor binecunoscut publicului românesc datorită traducerilor a două din cărţile sale şi anume „Stalingrad” şi „Berlin – căderea 1945”.

Este genul de autor de carte de istorie care a reuşit să abordeze acest gen, din ce în ce mai puţin gustat, cu un succes de public greu de egalat fără să facă compromisuri faţă de calitatea ştiinţifică a lucrărilor sale.

Probabil, una din explicaţiile acestui succes, este şi concepţia sa despre istorie. Istoria este în primul rând o creaţie a omului, un rezultat al deciziei indivizilor, care acţionează fiecare la nivelul său, şi Beevor nu ignoră pe nimeni de la cei mai potenţi conducători până la decizia indivudului obişnuit. Astfel că istoria apare ca o dramă în care se confruntă voinţe şi caractere, iar o astfel de prezentare a istoriei nu poate fi decât pasionantă atunci cînd întâlneşte şi un talent scriitoricesc cum este cel al lui Antony Beevor.

Nu trebuie însă să se înţeleagă că se face rabat la calitatea ştiinţifică. Deşi analiza istorică se face într-o serie de planuri care conerg spre acest dramatism nicmic nu este inventat. Analiza riguroasă a cadrului istoric, a ceea ce numim elemente de istorie lungă, nu lipseşte.

În ce priveşte evenimentul asupra căruia se apleacă cercetarea nu trebuie uitat că el este, mai ales pentru un cititor din România, un domeniu aproape necunoscut. Războiul civil din Spania în perioada comunistă era invocat dar exclusiv la un nivel de generalităţi propagandistice. Un alt mod de a lua contact cu evenimentul era literatura (în primul rând Hemingway) de unde o imagine romantică. Dar nici o monografie serioasă nu a fost disponibilă.

Cea mai importantă observaţie a lui Beevor este că Războiul civil din Spania este un caz puţin obişnuit pentru istoriografie, în care istoria acestui război, spre deosebire de ceea ce se întâmplă deobicei, a fost scrisă de către învinşi. Acest lucru a fost posibil în condiţiile particulare în care, dreapta condusă de Franco, deşi victoriaoasă în războiul civil, pe plan internaţional, prin asocierea sa cu tabăra puterilor Axei, a cunoscut o respingere mediatică.

Astfel avem o istorie a Războiului civil din Spania văzută ca o înfruntare în care republicanii apar ca nişte eroi romantici care numai datorită unui context istoric inexorabil i-a făcut să piardă. Astfel pentru înfrângere sunt vinovaţi întotdeauna alţii, în primul rând puterile Axei (Franco este doar o marionetă a unei intervenţii fasciste cu mijloace materiale şi umane covârşitoare), apoi puterile vestice care în miopia lor nu au făcut nimic împotriva acestei intervenţii, şi poate, în unele lucrări mai „curajoase”, trădarea lui Stalin care nu ar fi fost până la urmă un internaţionalist adevărat.

Beevor demontează toate aceste mituri, fără a cruţa nici miturile fondatoare ale franschismului (salvarea Spaniei de comunism, Franco investit cu voinţa unei Spanii profund catolice).

Astfel, diferenţa marcantă între tabăra dreptei conservatoare şi republicani a fost în primul rând priceperea lui Franco de a se impune ca un lider necontestat şi suficienta inteligenţă politică pe termen lung a celorlalţi lideri de dreapta de a se ralia în jurul lui Franco, fără defecţiuni majore. Beevor urmăreşte evoluţia lui Franco care dintr-un general respectat şi cunoscut, dar fără a se bucura de charismă şi vreo recunoaştere specială, care la data insurecţiei armatei împotriva republicii poate fi privit cel mult ca un prim între egali între ceilalţi generali insurgenţi, devine într-un termen foarte scurt un dictator autoritar şi necontestat. Astfel a fost asigurată, o unitate de comandă politică şi militară, care a asigurat victoria. De cealaltă parte, Spania republicană, a fost susţinută mai ales de acea Spanie a autonomiilor şi regionalismelor, în mod inevitabil supusă unor forţe centrifuge, şi chiar conflictelor interne. Nici chiar atunci când consilierii societici şi antenele NKVD-ului au încercat să impună supremaţia partidului comunist nu se poate vorbi de aceeaşi unitate de comandă politică şi militară ca în cazul dreptei.

Pe plan militar, departe de a fi un război romantic care să valorizeze acţiunea indivisuală, războiul civil din Spania a fost un imens carnagiu purtat după toate regulile războilui tipic primului război mondial cu atacuri în masă şi în linie care au condus la pierederi de vieţi omeneşti foarte mari proporţio0nal la numărul de combatanţi. Dacă unele inovaţii în purtarea războiului s-au făcut simţite acestea s-au văzut doar în tabăra franchistă care a experimentat străpungerile de front bazate pe concentrări punctuale însoţite de cooperare cu atacurile aeriene şi a utilizat tactici specifice guerillei pe care le stăpâneau trupele aduse din Marocul spaniol. De cealaltă parte generalii republicani au acţionat cu o lipsă de ingeniozitate militară flagrantă, irosind toate resursele republicanilor în atacuri în linie soldate cu pierederi de oameni şi material imense dar cu câştiguri tactice şi strategice minore sau chiar inexistente. Ca notă, Republica nu s-a aflat într-o totală inferioritate ca dotare militară aşa cum în general s-a vehiculat, de exemplu a fost superioară ca dotare la capitolul blindate, însă acestea au fost atît de neinspirat folosite încât acest avantaj a fost anulat.

Pe ansamblu, deşi sprijinul extern nu este un factor de neglijat, cauzele rezultatului războiului civil, cu victoria dreptei conduse de Franco, trebuie căutate în primul rând în plan intern.