sâmbătă, 24 februarie 2018

Brindisi, Puglia


Cuprins de porniri turistice mult prea entuziaste, după ce am mărşăluit cuminte pe bulevardele oraşului Brindisi (mergeţi, merită o raită pe acolo, mai ales mergeți la S. Giovanni al Sepolcro care ne amintește de importanța orașului de pe vremea Crucidelor și Cavalerilor Templieri) intru în criza turistului bezmetic care constată că mai are de bifat un obiectiv turistic:Santa Maria del Casale.
Ca să vă scutesc de oboseala de a căuta pe Goagăl, această biserică, din Brindisi (sau cam aşa ceva), conţine fresce din sec al XIV-lea, în stil bizantin, adică ceea ce vedeţi prin toate bisericile de pe la noi executat cu mai mult sau mai puţin talent (exceptând alea moderne cu sfinţi cu elice, poze cu baroni locali în chip de ctitor, sau ştiu eu ce alte tărăşenii născute din mintea prea luminată a păstorilor locali de sec. XXI).
Partea neplăcută este că în ghid spune că e undeva în afara oraşului.
O domniţă drăguţă de la centrul de informare turistică îmi dă un număr de autobuz, îmi face un X pe hartă, ca şi cum ar fi marea comoară din insulă, indicând locul de unde trebuie să iau autobuzul, şi îmi spune că trebuie să cobor înainte de aeroport.
Zis şi făcut! Într-o mare de navetişti, care aşteptau alte autobuze, înghesuit pe un colţ de trotuar nu prea generos stau şi aştept. Evident, fiind o cursă care iese din limitele oraşului, autobuzul pe linia respectivă vine când vrea el, adică nu prea des.
Într-un final apare şi minunea. Mă sui fericit şi mă înfig pe capul şoferului. Trebuie să recunoaşteţi că informaţia „să cobor înainte de aeroport” nu e prea precisă. Am noroc. Şoferul e un italian volubil, cu chef de vorbă, şi îmi spune să stau liniştit lângă el că o să oprească cât se poate de aproape de biserică, chiar dacă nu are staţie acolo, şi îmi zice el când e cazul să mă dau jos. Şi merg, şi merg, trecem în suburbiile nu prea cochete, apoi încep să admir câmpurile de măslini, câmpurile de bălării, nişte barăci abandonate de armata americană din al doilea război mondial, şi în fine sunt debarcat pe marginea şoselei. Şoferul îmi atrage atenţia că acolo nu e staţie şi dacă vreau să merg înapoi trebuie să mai merg pe jos ceva , indicând vag o direcţie pe câmp.
Momentan însă sunt fericit. Biserica e în vizor. E adevărat că în vizor, pentru mărirea plăcerii, se află şi un capăt de pistă al aeroportului Brindisi, garduri din sârmă care protejează zona aeroportuară, plus zgomotul specific de avioane care ambalează să-şi ia avânt spre cer. Mă strecor pe un câmp plin de bălării, trec printr-o parcare care deserveşte aeroportul, (e parcarea low-cost, se laudă aceasta, evident că e ieftină pentru că e la ceva kilometri de terminalul aeroportului) şi în sfârşit sunt în faţa minunii. Eu şi câţiva japonezi rătăciţi pe acolo. Mă extaziez în faţa frescelor, dar ar cam fi momentul să plec. Plus că se face şi seară. Din nou sărit parcare, bălării, în sfârşit la şosea. Perpedes apostolarum pe lângă. Pustiu deplin, evident nu mai există alţi excentrici dornici de vizitat cu autobuzul Santa Maria del Casale. Japonezii erau mai bine organizaţi aveau o maşină. Şi merg, şi merg. Întunericul e aproape deplin. Doar gândul că în apropiere e un aeroport şi în consecinţă undeva ar trebui să fie şi un terminal îmi dă curaj să continui, fără ca disperarea să mă cuprindă cu totul.
La un moment dat, aproape să îl ratez, trec pe lângă un bâţ în vârful căruia stă fixată o tăbliţă cu iniţialele companiei locale de transport din Brindisi. Deja e noapte de-a binelea. În faţă bălării, în spate nişte livezi de măslini. Undeva în fundal zgomotul avioanelor pe pistă. Câte un far de maşină mai sparge întunericul. Sinistru. Lipseşte doar Jack Spintecătorul din peisaj. Mă aşez descurajat în rigola de pe marginea şoselei. Păzesc băţul, ca naufragiatul scândura de care s-a agăţat.
Şi minunea se produce. Un autobuz luminat, se apropie din direcţia aeroportului. Sar pe carosabil, mai să mă bag sub roţile autobuzului. Opreşte.
Sunt salvat!

P.S. Nu ratați să beți o cafea în port!


San Giovanni

Santa Maria del Casale


duminică, 18 februarie 2018

The Handmaid's Tale


Margaret Atwood, The Handmaid's Tale

Un roman distopie care a făcut vâlvă la vremea lui (1985) care  devenit de anul trecut și un serial de succes.
Cartea poate fi caracterizată ca un fel de „1984” din perspectivă feministă.
Este imaginată o societate totalitară unde victimele sunt în primul rând femeile, considerate ca fiind nonpersoane, și având un statut numai din perspectiva funcției reproductive.
Handmaid este denumită o femeie selecționată să fie repartizată acelor bărbați merituoși de către regim și care nu au avut copii de la soție, pentru a le face copii.
E o lume în care se combină un utilitarism comunist, cu fundamentalism pseudocreștin și segregarea femeii cum întâlnești prin societățile orientale.
Romanul curge bine, are suspans, e o lume unde orice cunoaștere asupra realității este o aventură. Totuși nu am putut scăpa niciun moment de senzația de text construit ca după un caiet de sarcini. Poate sunt eu prea pretențios.

duminică, 11 februarie 2018

Martina Franca, Puglia



Intalnire cu Lulu
Lulu este un personaj cu blanita! Si este extrem de suparat. Si are toata dreptatea, ce pericol poate reprezenta un ghem de blana incat sa i se puna zgarda? La inceput Lulu s-a retras sfios dupa usa. Oricum era ora siestei si soarele ardea cam tare, si nu tragea sperante ca cineva sa-l bage in seama. Mai apoi, nu se mai satura de mangaiat. Intr-un final am aflat ca Lulu este o vedeta a cartierului in Martina Franca, caci unul din rarii trecatori i s-a adresat direct: "Lulu, ti piace le cocoline?" 


Vreti sa mai stiti ceva despre Martina Franca? E orasul lui Lulu!





P.S.  Pentru curiozitati impardonabile, Martina Franca e un oras superb in valea Itriei. Cu o istorie frumoasa, orasul este unul dintre rarele orase libere din Sudul Italiei (care nu a avut traditia miscarii comunale ca in Nord) si de aici numele de Franca. Simbol al libertatii, primaria veche in piata centrala, constructie impozanta cu turn cu ceas. Palatul Ducal (astazi primaria orasului), pentru ca ducele era doar un oaspete in oras, e asezat undeva la margine, langa poarta monumentala.  Iar inghetata e foarte buna. E practic vecin cu Locorotondo, pe urmatorul deal.



miercuri, 7 februarie 2018

Locorotondo, Puglia

Locorotondo e o varianta de Ostuni, la fel de alb dar ceva mai mic si fara ziduri, departarea de mare si pericolele ce veneau de acolo l-au scutit de nevoia de ziduri de aparare.

Asta nu inseamna ca nu ne-a oferit provocari. Caci a nimeri intr-un orasel italian la amiaza si a-ti fi foame este o provocare. Siesta e sfanta si la amiaza nici musca nu indrazneste sa bazaie, cu atat mai putin vreun bucatar sa pregateasca ceva de mancare.

Dupa ce strabatem stradutele vechi cu disperare si deznadejde vazand ca cele cateve restaurante recomandate de ghid sunt inchise, in sfarsit minunea se intampla o usa deschisa. Intreb chelnerul daca bucataria mai e deschisa si se serveste: desi pare o iluzie raspunsul e cel bun: "Da, inca mai servesc clienti". Intru si pricep in ce consta minunea: un grup mare de anglo-saxoni zabovesc la o masa incarcata cu vinuri si cam tot ce contine meniul. Patronul tine localul deschis pentru ei, caci e clar ca ii fac vanzare buna. Ocupat cu  dumnealor chelnerul nu prea are timp de noi, nici nu parem milionari gata sa aruncam o avere la restaurant. Deci ce sa comandam ca sa avem sanse sa si primim ceva intr-un timp rezonabil, tinand seama ca probabil toata lumea in restaurant lucreaza pentru "engleji"? Desigur fave e cicoria! E felul de mancare traditional in Puglia, mancare simpla de oameni saraci, un piure de fave (un tip de fasole locala) bine amestecat cu ulei, alaturi de niste verdeturi oparite, cicoria, tradus des ca cicoare, dar eu va spun ca de fapt sunt frunze de papadie (si la noi se folosea in alte timpuri in salate).
In mod clar am nimerit-o! Chelnerul e prea ocupat si avem sansa sa ne serveasca chiar bucatarul, care apare cu farfuriile oarecum stangaci si fara ceremonia caracteristica chelnerilor, dar cu un zambet complice: o sa va lingeti pe degete. Si asa a fost, am mancat cele mai bune fave e cicoria din Puglia!

Si asa am putut sa vedem si orasul cu stradutele lui, unde bicicleta poate sade atarnata ca rufele la uscat, unde pisoii sunt prieteni cu cainii, si mai ales de unde se vede minunat valea Itriei puna la Martina Franca, dar despre ea in alta poveste.



duminică, 21 ianuarie 2018

Ostuni, Puglia

Oarecum cu inima îndoită dacă merită să renunţ la traiul sibarit din Polignano (mare, soare, si o piaţă de fructe cum n-ai să vezi în România) iată-mă la drum spre Ostuni. Drum de vreo 20 de minute cu trenul, să nu vă imaginaţi că m-am angajat la vreo aventură.
Cum am coborât parcă îndoielile mele începeau să se confirme: o gară nu prea arătoasă, undeva în mijlocul unui câmp, acompaniată doar de câteva clădiri cu destinaţie industrială sau de depozit, ceva mai vopsite decât cele care sălăşluiesc pe lângă staţiile de cale ferată mioritice, dar în mod evident cu nimic mai încurajatoare pentru pornirile exploratorii ale unui turist.
Singura deosebire majoră e că în loc de câmpuri de cucuruz, aici câmpurile sunt, cât vezi cu ochii, adumbrite de măslini.
Salvarea s-a prezentat sub forma unei autobuz,care aştepta adormit (nu autobuzul, şoferul) să preia vreun pasager de la gară. Nu cred că am fost chiar singurul pasager, dar oricum senzaţia de pustiu nu a fost alungată nici după ce am plătit un euro (noroc că aveam mărunt la mine) şi uşile s-au închis. Totuşi, trebuia să ducă undeva mai populat, mi-am zis eu cu ultima licărire de speranţă.
Aşteptările nu mi-au fost dezamăgite, şi mi-am dat seama că Ostuni este în primul rând un joc al aparenţelor, nimic nu e ceea ce te aştepţi să fie.

Încă de pe şosea am descoperit că, în acest loc în care pare să nu fie nimic interesant se afla de fapt una dintre cele mai frumoase citadele urbane, cu ziduri albe, fantomatice dar care au în spate o istorie veche încă de pe vremea normanzilor, şi au rezistat multor asedii ale piraţilor turci. Undeva pe o colină inaccesibilă, şoseaua contemporană  în serpentine strânse e o provocare pentru orice automobilist, oarecum mai departe de marea care aducea primejdia atacurilor banditeşti, descoperi foarte de vreme, maiestuos oraşul Ostuni.

Autobuzul mă lasă în piaţa principală, cu o primărie în stil neo-ceva, piaţă parcă ruptă dintr-un film italian realist de prin anii 50, cu cafenele care par să fie centrul oricărei activităţi publice. Însă muşterii nu sunt localnicii, astăzi ei se aleg dintre turiştii care invadează chiar şi aceste locuri. Fără să fie un loc al aglomeraţiei turistice, totuşi agenţiile turistice au inclus oraşul în programul lor şi străbătând străzile inevitabil veţi da peste grupuri de turişti japonezi, parcă deveniţi o anexă   a camerei de luat vederi, sau turişti germani, mai molcomi, şi parcă mai preocupaţi de identificarea celei mai apropiate terase în care să se răcorească sub soarele prea arzător al Italiei.

Oraşul vechi, înconjurat de zidurile sale albe, se află imediat lângă piaţa centrală. Nu există monumente în sine de mare atracţie, oraşul în sine este un monument de mare atracţie. Doar o catedrală în stil normando-romanico- bizantin (un amestec al tuturor genurilor posibile, dovadă a amestecului de civilizaţii ce s-a produs aici) iese în evidenţă.
Am descoperit că plăcerea constă în plimbarea printre casele toate spoite în alb cu cercevele albastre care te lasă să te crezi că te afli într-un oraş grecesc de undeva din Santorini. Dar aparenţele înşală cum am spus.

Un meşter bătrân, pe o stradă dosnică, sculptează încă diverse obiecte de veselă din lemn de măslin. Deşi ar părea în afara timpurilor ne cere un preţ piperat pentru un linguroi special de paste. Văzând că îl cumpărăm fără tocmeală, i se face milă de noi şi ne umple sacoşa cu câţiva pumni de smochine culese din împrejurimi, bonus.

Matteo pare doar un puşti de câţiva anişori care încă nu merge la şcoală. Iarăşi aparenţele înşală. Matteo locuieşte aproape de mica piaţă din faţa catedralei. Acolo este unica cafenea deschisă şi în timpul siestei în zonă, este spaţiul lui. Contactul cu atâţia turişti din cele mai diverse naţii l-a făcut deştept. Vine la masa mea şi se aşează fără multe formalităţi. De unde sunt, ce vârstă am, dacă am copii, şi mai câte. Linge dezinvolt din îngheţată. Din păcate cunoştinţele mele de italiană sun limitate şi se epuizează rapid chiar şi într-o conversaţie cu un puşti care nu merge încă la şcoală.

 La revedere Matteo, la revedere, Ostuni!


Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...