vineri, 9 decembrie 2016

Last Dance in Havana


Eugene Robinson, Last Dance in Havana,

Tot despre Cuba bărbosului și acum răposatului Fidel Castro.
E o carte specială pentru că autorul e interesat în primul rând de peisajul medicaldin Cuba. Fără a căuta să caute cu îndârjire semnele prăbușirii regimului.
E o carte despre Cuba anilor 2000 și ceva. E Cuba  perioadei speciale, perioada de după 1990, cînd regimurile comuniste s-au cazut iar economia cubaneză s-a prăbușit, lăsând populația practic fără nimic. Totuși suferințele s-au mai domolit. Regimul pare să reziste.
Revoluția e în altă parte. Ea se petrece în muzisă și dans.
Rezultă un portret vibrant. Cu multe trimiteri muzicale Los Van Van, Bamboleo, NG La Bamba.
Singura critică ce se poate aduce cărții este că autorul, un afro-american, este exagerat de interesat de problemele rasiale din Cuba, uitând uneori de alte aspecte.

vineri, 2 decembrie 2016

Painici cu merisor


Nu au iesit prea aspectuoase, nu mi-am batut mult capul cu forma, dar sunt foarte gustoase.

Vă trebuie:

500 g făina integrală
100 g merișor deshidratat,
100 ml lapte
100 ml apa
1 plic de drojdie uscată,
1 ou
2 linguri de zahar,
50 g unt topit,

Puneti toate ingredientele în vasul de frământat. Framântați bine până iese un aluat elastic.
Lăsați o oră și jumătate - două ore la crescut.
Eu am făcut opt batoane din această cantitate. Puteți  încerca diverse forme.

Se coc la 180 de grade pentr 20-25 de minute.

sâmbătă, 26 noiembrie 2016

Stalinism de fiecare zi


Sheila Fitzpatrick – „Stalinismul de fiecare zi. Viața cotidiană în Rusia sovietică a anilor 1930”

Am pornit la lectura acestei cărți cu mari speranțe. Între exagerările scrierilor politice anticomuniste și nostalgii găunoase despre comunism cărțile despre cum trăiau oamenii în comunism sunt absolut necesare pentru a înțelege într-adevăr esența răului societăților comuniste.
Cartea este fără îndoială utilă din această perspectivă.
Totuși am rămas doar pe jumătate satisfăcut. Autoarea se concentrează foarte mult pe aspecte facile ale analizei vieții cotidiene. Se insistă pe economia de penurie și provocările pe care le punea cetățeanului sovietic, condițiile proaste de locuit, lipsa de intimitate, propaganda omniprezentă, discrepanța dintre valorile afișate și realitatea sistemului de relații care asigurau supraviețuirea. Destul de puțin despre viața privată a cetățeanului sovietic, plăcerile acestuia (regimul asigura indubitabil și o cantitate de satisfacție cetățenilor sovietici, ceea ce îi asigura o anumită legitimitate).
Prea mult asupra părții politice a vieții cotidiene, prea puțin asupra aspectelor profunde ale societății sovietice.

sâmbătă, 19 noiembrie 2016

Duduia. Scrisori din exil ale Elenei Lupescu


Duduia. Scrisori din exil ale Elenei Lupescu, ediție îngrijită de Diana Mandache

Puține personaje din istoria noastră recentă au o imagine mai negativă decât Elena Lupescu (Duduia). Amantă (și într-un târziu soție) a regelui României, Carol al II-lea, este descrisă ca un fel de geniu rău al acestuia.
Scrisorile din cartea de față încep  cu momentul în care Al doilea război mondial se încheia, iar cuplul, trăitor în exil, se stabilește o perioadă în Brazilia, și apoi vin în Portugalia, unde și vor rămâne, la Estoril.
Scrisorile sunt către Tanzi Cosăcescu, soția lui Jean (Ion) Cosăcescu. Acesta, din 1944, era delagatul Societății Naționale de Cruce Roșie a României pentru Suedia, Norvegia, Danemarca și țările Americii de Sud.
Probabil că în atmosfera de după război, cînd cuplul Cosăcescu caută să se stabilească în Occident, relațiile cu un personaj regal prezentau interes. O perioadă corespondența este vie și frecventă. Pe măsură ce familia Cosăcescu își face „un rost” în emigrație, corespondența devine mai firavă. După moartea lui Carol al II-lea în 1953 devine sporadică pentru a înceta cu totul.
Deci nu am putea descrie această corespondență una către o prietenă foarte apropiată a lui Elena Lupescu.
Totuși oricâte restricții impune formalismul epistolar către o persoană care probabil nu este una foarte apropiată, prima impresie este una de plictiseală. Nicidecum nu e vorba de vreo Madame de Pompadour cu ambiții de a face și desface politica. Dimpotrivă, aspirațiile Elenei Lupescu sunt mai pământene. cea mai împlinită parte a existenței pare să fie cea de infirmieră în cadrul unui serviciu American din timpul războiului, și este foarte mândră de examenele susținute pentru a dobândi această calitate.
În rest îngrijorări pentru cei rămași în țară, informații despre cunoscuți. Este exprimat un patriotism românesc în termenii oarecum bombastici ai vremii. O persoană care pare să dorească o viață simplă, obosită de obligațiile protocolare.
În consecință puține lămuriri pentru cei ineteresați de politica mare. În tot cazul, se poate spune cu siguranță că îngrijorările cancelariilor vremii că regele Mihai ar fi pus în pericol de un complot al lui Carol al II-lea de reveni pe tron apar a fi simple fabulații. Tot ce transpare din corespondență este îngrijorarea sinceră a lui Carol al II-lea pentru fiul său, rămas rege într-o țară ocupată de rușii bolșevici.
Sau pot fi un caz de meditație asupra „sorții”. Imediat după război Elena Lupescu o critică în corespondență pe actrița Elvira Popescu (rămasă la Paris sub ocupațoe germană) pentru colaboraționism.
Mai tîrziu, Elvira Popescu ,ajunsă mare vedetă, se bucură de toleranța regimului comunist din România și poate vizita România comunistă, relativ nestingherită. Așa că Elena Lupescu ajunge în poziția de a se ruga de această să-i facă comisioane pentru a trimite ajutoare rudelor rămase în România. Așa se întoarce roata istoriei!

sâmbătă, 12 noiembrie 2016

Mihai Eminescu, românul absolut


Lucian Boia, Mihai Eminescu, românul absolut, Humanitas, 2015

În umila mea opinie e vorba aici de cea mai bună carte publicată de Lucian Boia în ultima vreme. Autorul se întoarce la preocupările sale mai din tinerețe, și anume imaginarul și literatura, căci, să nu uităm, Lucian Boia a fost, mai înainte de iconoclastul miturilor istoriei românești, un cercetător al miturilor din scrierile lui Jules Vernes.

Studiul face istoria receptării lui Mihai Eminescu, de la poetul unei generații care aprecia romantismul poeziei sale, la recuperările sămănătoriste, apoi exagerările naționaliste ale anilor 1930, urmându-le o nouă recuperere proletcultistă, odată cu instaurarea regimului comunist, ajungând din nou la mistificări naționaliste în ultima perioadă a regimului comunist. Democrația de după 1990 nu a adus nimic nou unui mit deja pietrificat, anchilozat și fosilizat, în afară de , poate, teoriile conspiraționiste la modă, care au popularizat idea unui asasinat asupra lui Eminescu.
Concluzia este că, din păcate, receptarea contemporană a lui Eminescu nu prea mai înseamnă nimic în afara unei imagini mitizate. Puțină lume mai citește cu adevărat pe Eminescu în afara obligațiilor școlare.
În schimb Caragiale se joacă mai departe cu casa înschisă. Poate ar trebui să medităm asupra acestui lucru, când alegem să debităm vorbe mari, din izvorul inepuizabil de inepții patriotarde, de circumstanță, care s-au spus despre Eminescu. Și cu umilință, înainte de a ne enerva pe „tupeul” lui Lucian Boia de se atinge de un mit național, să ne întrebăm când am citit ultima data din Eminescu fără a fi obligați de vreo împrejurare „oficială” să o facem.
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...